MALI: ÎNTRE ISLAMISMUL DIN TOMBUKTU ŞI EUROPA

de MERKAVA

Tomuktu, 19 ian. /BMTF/ - În Mali, Preşedintele francez, François Hollande, s-a angajat într-un război în care sînt în joc obiective strategice importante pentru Franţa şi Europa şi care beneficiază de sprijinul diplomatic - nu militar - al ONU, SUA, UE şi Rusia. Un conflict în care există noi ameninţări cu pondere uriaşă pentru industria nucleară, dependentă de importurile dintr-o regiune, care a devenit un nou focar mondial de tensiune. Statul Mali, alături de: Maroc, Algeria, Tunisia, Benin, Burkina Faso, Coasta de Fildeş, Guineea, Mali, Mauritania, Niger, Senegal, Togo, Camerun, Republica Centrafricană, Ciad, Gabon, Republica Congo şi Djibuti, Tanzania, Madagascar şi Mayotte, pe coasta de Est, face parte din vastul imperiu african al Franţei. Imperiul colonial francez a început să se destrame în timpul celui de-al doilea război mondial, cînd diferite părţi ale imperiului au fost ocupate de alte puteri. Controlul asupra posesiunilor coloniale a fost restabilit treptat de Charles de Gaulle. Uniunea Franceză, prevăzută în Constituţia Franţei din 1946, a înlocuit fostul imperiu colonial.

Mali se confruntă cu o criză politică fără precedent, una dintre cele mai grave de la cîştigarea independenţei faţă de statul francez, în1960. Statul vest-african este pus într-o situaţie extrem de dificilă pe care, se pare, nu o poate manageria. Rebelii, controlează, în momentul de faţă, partea de nord a ţării, una din cele mai sărace regiuni din lume. Armata a preluat puterea în luna martie a anului 2012, acuzînd guvernul că nu are soluţii destul de eficiente şi măsuri coerente în faţa rebelilor. "Sîntem obosiţi de situaţia din nord" a ţării afectată de o rebeliune a tuaregilor şi de activităţile grupurilor radicale islamiste. Vrem muniţie pentru a merge să luptăm cu rebelii tuaregi, prea mult este prea mult", a declarat un caporal din tabăra din Kati, locul de unde a pornit această rebeliune.

Pînă nu demult statul Mali era lăudat pentru tranziţia sa democratică dar acum a devenit teatrul unui sîngeros război civil şi al unei forme de dezintegrare amintind de scenariul din Somalia. Statul Mali este unul dintre cele mai sărace de pe glob, dar se situează pe locul al treilea în Africa în ce priveşte producţia de aur. Mali se învecinează cu 7 ţări şi are peste 15 milioane de locuitori. Criza fără precedent,  prin care trece Mali, are imense repercusiuni economice şi sociale, îndeosebi la Bamako, capitala din care străinii au plecat masiv şi în care şomajul şi preţurile nu încetează să crească. ”Economia trece printr-o perioadă dificilă. Aflată deja în dificultate din cauza recoltei slabe din 2011-2012, ea a suferit enorm de pe urma loviturii de stat din martie 2012”, observa recent Fondul monetar internaţional (FMI), la capătul unei misiuni de două săptămîni la Bamako. După puciul din 22 martie care l-a alungat de la putere pe preşedintele Amadou Toumani Toure, grupuri islamiste înarmate au preluat controlul nordului ţării, declanşînd o tot mai mare îngrijorare din partea comunităţii internaţionale. „Ocuparea nordului ţării a perturbat serios producţia agricolă şi comerţul. Deteriorarea situaţiei în ceea ce priveşte siguranţa a dus la scăderea drastică a călătoriilor de afaceri în Mali”, arată FMI, care adaugă: „Sectoarele comerţului, hotelier şi de alimentaţie publică au fost grav afectate”. Preţurile carburanţilor, gazului şi produselor de primă necesitate s-au dublat, iar şomajul a atins 17,3%, potrivit Institutului naţional de statistică. Şi industria este grav afectată: 20% din unităţile productive din capitală s-au închis şi 60% au recurs la şomajul tehnic. În sectorul transporturilor, compania naţională Air Mali nu a mai putut rezista şi şi-a suspendat activitatea pentru nouă luni. „Anticipam un echilibru în 2013, dar lovitura de stat a schimbat totul”, arată Soulezmane Szlla, director administrativ şi financiar al companiei la care 66 de salariaţi şi-au pierdut locurile de muncă chiar înainte de Crăciunul trecut.

Dacă în Mali ar fi fost vorba numai despre Mali, probabil că soldaţii francezi n-ar fi ajuns să lupte acum contra miliţiilor islamiste. În această zonă, de Nord, rebelii islamişti au preluat controlul şi au creat un recunoscut stat islamist Azawad, ale cărui frontiere se întind la nord de Mali pînă la vest de Niger, unde industria nucleară franceză are interese strategice importante. Uraniul din Niger alimentează o treime din centralele nucleare franceze, care asigură în cea mai mare parte electricitatea ţării. În 2010, în Niger au fost răpiţi angajaţi ai firmei nucleare franceze Areva, iar patru sînt încă ostatici în Sahel. Algeria, cea mai mare ţară africană şi principalul partener economic african al Franţei, este o mare exportatoare de petrol şi gaze în Europa. Intervenţia militară a Franţei se explică prin faptul că statul-problemă din zona Sahel ameninţă să devină un pericol pentru „Centură africană”. Iar Franţa a intervenit singură întrucît celelalte state europene s-au eschivat. Ceea ce spune multe despre starea actuală a politicii europene comune de securitate şi de apărare!

Situaţia care se manifestă în această zonă a continentului african este deosebit de importantă prin prisma a două aspecte cu impact major asupra securităţii şi stabilităţii din Mali şi a regiunilor din proximitate.

În primul rând, criza politică şi fragmentarea statului reprezintă o ameninţare la adresa stabilităţii din regiune, în condiţiile în care state precum Guineea sau Coasta de Fildeş încă se luptă să facă faţă unor crize recente. Dacă nu este controlată, această criză care bîntuie Mali, se poate extinde către vest în Mauritania şi la est în Niger, Ciad şi Sudan şi poate ajunge chiar pînă în zona Golfului Aden. În aceste areale autoritatea statală este oricum foarte slabă, iar controlul este deţinut de către grupările de crimă organizată. Zona sahariană, uriaşă ca teritoriu şi resurse, este predispusă, la  ebulaţii periodice. Vom aminti doar intervenţia avioanelor franceze JAGUAR în Mauritania vecină, în 1977, împotriva Frontului Polisario – cel care, la 27 februarie 1976, a doua zi după ce ultimele unităţi spaniole au părăsit teritoriul ţării, potrivit acordului tripartit Maroc-Spania-Mauritania din 14 noiembrie 1975, de la Rabat, a proclamat Republica Arabă Democratică Sahariană, recunoscută de 11 membri ai ONU! Sau, ca să ne mutăm mai la est, pe continent, diferendul din 1986 între Ciad şi Lybia Colonelului Ghadafi, cel care visa la „Statele Unite ale Sahelului”.

Pe de altă perte, conservatorismul social şi religios tribal s-au impus ca mod de exprimare şi organizare, în noile societăţi Vest-Africane, devenite „independente” de hegemonul colonial francez. Astfel, „instituţia makhzen”-ului, de pildă, un fel de camarilă a regelui, preşedintelui, şefului tribal, un cerc format, prioritar, din prietenii din copilărie este elementul prin intermediul căruia se exercită puterea, penetrînd instituţiile de orice natură, considerîndu-se „voinţa poporului”. După cum scrie analistul francez Jean-Francois Clement, în „Anuarul de Geopolitică şi Geostrategie 2000 – 2001” al Centrului Beaumarchais pentru Studii Internaţionale (Elaborat sub coordonarea: Arnaud Blin, Gerard Chaliand şi Francois Gere), apărut în aprilie 2000, la „Edition Mille e tune nuits, departement de la Librarie Artheme Fayard, pag. 104, „această intituţie a avut drept funcţie istorică crearea şi menţinerea dezordinii sociale pentru a se legitima ca putere. Oamenii din mekhzen erau cei care păstrau memoria compromisurilor, conflictelor, revoltelor, alianţelor, cei care ofereau mijloacele îmbogăţirii sau le retrăgeau”. În Mali, acest tip de „instituţie” a intrat în conflict cu nomazii Tuaregi care au perceput schimbările democratice ale ţării doar la schimbarea oamenilor şi la rămînerea regulilor ancestrale, o gestionare bazată pe violenţă. Considerîndu-se „cetăţeni de mîna a doua”, tuaregii au creat periodic răzmeriţe. Vom reveni!

A doua problemă majoră care macină ţara se referă la combinaţia de conflicte, instabilitate politică şi criza alimentară, care se extinde şi în regiunile din proximitate şi care a generat deja efecte grave. Mai mult de 260.000 de refugiaţi au fugit din Mali de la începutul anului 2012, cu precădere în Mauritania, Niger, Burkina-Faso şi Algeria. Alte 175.000 de persoane sînt dislocate în interiorul ţării. Deplasarea bruscă a unui număr atât de mare de oameni a avut consecinţe profunde asupra bunăstării acestora, iar agenţiile de ajutor şi asistenţă se luptă pentru a satisface nevoile de bază ale persoanelor aflate în zonele caracterizate de insecuritate.

Anterior un exemplu, aclamat pentru progresele democratice în regiune, Mali nu a putut să asigure o continuitate în acest sens, cu precădere în zona de nord a ţării, caracterizată acum de traficul de arme, narcotice, imigranţi şi ostatici. Partea de nord a statului este acum controlată de militanţi străini Touareg, şi de mişcările radicale islamiste. Revolta tuaregilor n-ar fi atît de gravă, pentru că acest popor nomad din zona Sahelului s-a revoltat des în ultimile decenii, dacă tuaregii nu s-ar fi aliat de data aceasta cu grupuri aparţinînd Al Qaida africane. Ori, în acest moment Europa descoperă cu stupoare că islamismul radical a cucerit de fapt un teritoriu care este mare cît Franţa, şi un oraş simbolic, Tombuktu. În ceea ce priveşte oraşul Tombuktu, unde islamiştii au şi instaurat legea islamică, el era pînă nu demult o destinaţie turistică importantă. Fondat în secolul al XI-lea, Tombuctu a fost un centru comercial şi religios de mare faimă, mai era numit şi “perla deşertului” sau “cetatea celor 333 de sfinţi”. Oraşul a fost plasat de UNESCO pe lista patrimoniului cultural al umanităţii iar în bibliotecile sale sunt stocate zeci de mii de manuscruse, unele datînd din secolul al XII-lea. Puţine oraşe ale Africii se pot lăuda cu atîtea secole de istorie, iată de ce căderea sa în mîna islamiştilor radicali nu poate fi de bun augur. Pentru Al Qaida maghrebiană ocuparea acestui oraş considerat o “capitală africană a culturii islamice” este mai mult decît o victorie strategică, este una mediatică şi morală, extrem de periculoasă, existînd precedentul de la Bamyan – Afghanistan, unde cele mai mari statui ale lui Budha au fost distruse de talibani cu artileria.  Intervenţia armată a Franţei în Mali este, aşadar, un război purtat solitar în numele întregii Europe.

Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest /CEDEAO/, fidelă intereselor Franţei în regiune, a creat o forţă de intervenţie, conform unei rezoluţii a ONU de ajutorare a autorităţilor de la Bamako privind preluarea controlului în nordul Mali, ocupat de grupări islamiste armate care procedează la execuţii sumare, notează joi, 17 ianuarie 2013,  AFP. Misiunea Internaţională de Sprijin în Mali /MISMA/ va fi condusă de generalul nigerian Shehu Abdulkadir şi va număra peste 3.000 de persoane. Aproximativ 2.000 soldaţi sînt aşteptaţi până la 26 ianuarie la Bamako.

Franţa a desfăşurat deja 1.400 militari în Mali, iar numărul acestora va ajunge la 2.500.

Uniunea Europeană a aprobat joi desfăşurarea unei misiuni, care începînd cu jumătatea lunii februarie va proceda la reorganizarea forţelor armate în Mali, compuse în prezent din 450 de militari, din care 200 sînt instructori. Ţările europene ar putea decide depăşirea cadrului logistic şi desfăşurarea de asistenţă militară în Mali, a indicat ministrul de externe francez, Laurent Fabius.

AFP prezintă cele nouă ţări participante şi numărul de soldaţi ce vor fi desfăşuraţi în cadrul forţei de pace în Mali: Nigeria /900 persoane/, Togo /540 persoane, Niger /500 persoane/, Burkina Faso /500 persoane/, Senegal /500 persoane/, Benin /300 persoane/, Guineea /125 persoane/, Ghana /120 persoane/. Ciadul, care nu face parte din CEDEAO a promis un contingent de 2.000 de persoane - un regiment de infanterie şi două batalioane de intervenţie. Marea Britanie, SUA, Danemarca, Belgia şi Germania s-au angajat să susţină MISMA în domeniul transportului aerian şi în plan logistic.

Starea de urgenţă a intrat vineri, 11 ianuarie 2013, în vigoare în Mali, unde armata s-a angajat, cu ajutorul forţelor franceze, într-o ofensivă împotriva grupurilor islamiste armate, a anunţat guvernul, transmite AFP. Franţa a intervenit militar în fosta sa colonie, după ce preşedintele ţării vest-africane, Amadou Toumani Toure, a cerut ajutor pentru a contracara înaintarea spre sud a combatanţilor islamişti, mulţi dintre ei antrenaţi în tabere speciale din Maghreb, Orientul Mijlociu sau chiar Afghanistan.

Jean-Yves Le Drian a subliniat că fără sprijinul misiunii franceze capitala Mali, Bamako, ar fi fost cucerită de islamişti.

În ceea ce poriveşte grupările din Nord, putem spune că, în principal, „francii” luptă cu francizele!

Trei principale oraşe din nordul ţării vest-africane, situate într-o regiune dominată de deşert unde armata franceză şi-a început duminică, 13 ianuarie 2013, intervenţia, sînt controlate de trei grupări jihadiste care se conformează cu stricteţe Sharia, legea islamică. Este vorba de Kidal, Gao şi de oraşul istoric Tombuktu, controlate de Al-Qaida în Magrebul islamic /AQMI/, Mişcarea Tawhid wal Jihad în Africa de Vest /MUJAO/,  şi de Ansar al-Dine. Aceste organizaţii au preluat controlul asupra respectivelor oraşe de la rebeli separatişti tuaregi, care au rupt orice legătură de „prietenie” cu cele trei grupări jihadiste, anul trecut, pe 6 noiembrie.  AQIM este o „franciză Al-Qaida”care s-a numit, înainte, Grupul Salafist pentru Predică și Luptă. Existenţa sa a fost alimentată de contrabandă şi răpiri de occidentali. AQMI a beneficiat din plin de destabilizarea Lybiei, de unde a recuperat arme, vehicole militare precum şi foşti militari ai armatei Colonelului Ghadaffi şi miliţieni islamişti. În Mali, controlează regiunea muntoasă Adrar Ifoghas, din nord-estul zonei de nord, inclusiv oraşul Kidal. Tawhid wal Jihad în Africa de Vest controlează împrejurimile oraşului Gao. Această mişcare, considerată dizidentă între grupările jihadiste, consideră că AQIM nu a depus toate eforturile împotriva Algeriei şi a Africii de Vest, în particular întinsa zonă deşertică unde ar putea fi instituit un emirat islamic! Gruparea a mai acţionat în Yemen şi Sudan şi s-a stabilit relativ de curînd în Vestul Africii. Formată din jihadişti internaţionalişti, Tawhid wal Jihad în Africa de Vest este o „franciză” a Grupului Tawhid wal Jihad al iordanianului Abu Mussab al-Zarqawi, ce a proclamat un Califat Islamic în Iraq. Al-Zarqawi s-a antrenat în celebra tabără Al-Qaida de la Herat, Afghanistan, pe frontispiciul căreia scria: Tawhid wal Jihad! Ansar al-Dine controlează Tombuktu şi împrejurimile sale. Gruparea provine din Tawhid wal Jihad în Africa de Vest şi se remarcă prin distrugerea sitului de patrimoniu UNESCO de la Tombuktu, precum talibanii au distrus statuile uriaşe ale lui Budha de la Bamyam, în Afghanistan. Reconcilierea religioasă nu face casă bună cu islamul radical salafist, extrem de tentant şi de expansiv, în prezent.  Relaţiile cu celelalte două grupări din Nordul Mali sunt îngheţate pentru a nu atrage o „reacţie militară internaţională” împotriva grupului. Aceste facţiuni îşi dispută controlul asupra statului islamic fantomă Azawad. Statul Independent al Azawadului este un stat nerecunoscut, care a fost declarat unilateral, la 6 aprilie 2012, după conflictul în care Mișcarea Națională pentru Eliberarea Azawadului (MNEA), tuaregă, sprijinită de grupări islamiste, au învins Armata Maliului. Acesta controlează regiunile Tombouctou, Kidal, Gao, precum și o parte din regiunea Mopti, toate fiind recunoscute pe plan internațional ca fiind parte a Republicii Mali. Teritoriul deținut de Azawad are granițe cu Mali și Burkina Faso la sud, Mauritania la vest și nord-vest, Algeria la nord, și Niger la est și sud-est. Gao este capitala și cel mai mare oraș. După dezicerea tuaregilor de grupările islamiste, acestea au preluat puterea, tuaregii rămînînd să controleze doar regiunea Mopti, iar Azawadul a fost transformat în Califat islamic.

Iniţial, tuaregii s-au angajat să restabilească securitatea și să înceapă construirea instituțiilor de stat, ceea ce "va duce la o constituție democratică pentru un stat independent Azawad", cum se scrie pe site-ul oficial al MNEA.

MNEA s-a format în octombrie 2011, cînd rebelii tuaregi locali s-au alăturat camarazilor lor, care au luptat în Libia alături de Muammar Al-Gaddafi, împotriva NTC (Consiliul Național de Tranziție). Înfrîngerea Colonelului a condus la un aflux de arme în deșertul Sahara. Guvernul din Mali a acuzat, în repetate rînduri, AMN de legături cu Al-Qaeda din Maghrebul Islamic şi cu Ansar Al-Dine, un grup extremist islamist.

Algeria a promis că "niciodată nu va pune sub semnul întrebării integritatea teritorială a Mali" Conflictul din Mali a devenit o problemă care priveşte Sahelul şi Sahara. Toate aceste grupări sînt internaţionale: din ele fac parte cetăţeni din Mali, oameni care au venit aici în urma conflictului din Libia, dar şi din Algeria şi Mauritania, Sudan sau Yemen

La rîndul lor, tuaregii dețin încă un număr de poziții în sud-estul teritoriului din nordul Mali.

Pentru a înţelege situaţia din regiune iată cîteva date legate de tuaregi. Tuaregii spun despre ei că sunt „Imushagh”, ceea ce se traduce prin „popor liber”, dar şi „oameni de onoare”. Sînt un popor berber, deci se consideră cei mai vechi locuitori ai Sahelului. Din cauza turbanului albastru sunt denumiţii „Poporul albastru”. Economia lor se bazează, în principal, pe comerţul cu vite, capre, oi, cămile, dar şi pe activităţi de creştere a animalelor, agricultură în oaze, şi, nu în ultimul rînd, transportul sării în caravane. Chiar şi în zilele noastre, aceştia părăsesc oazele di Mali – între Timbuktu şi Taoudeni – Traversînd Niger în drum spre Deşertul Tenere şi pînă la oazele estice de la Fachi şi Bilma. Este evident că natura comerţului s-a diversificat, produselor tradiţionale luîndu-le locul armele, drogurile sau matrialele de contrabandă. Tuaregii trăiau deci în regiune din timpuri imemoriale, înainte de venirea arabilor sau a europenilor. Ei au adoptat religia musulmană, şi un nivel superior de învăţătură!, de la cuceritorii arabi dar nu şi poligamia. Au rămas un popor nomad, numărînd cam 5, 2 milioane de indivizi repartizaţi în 6 ţări: Niger, Mali, Algeria, Burkina Faso, Libia şi Maroc. În toate aceste ţări tuaregii sînt nemulţumiţi. Ei spun că sînt marginalizaţi, chiar dispreţuiţi, uitaţi de puterea centrală, supuşi unor numeroase presiuni de asimilare forţată, culturală şi lingvistică, şi aşa mai departe. Unii tuaregi au abandonat nomadismul dar alţii, cum sînt cei din Mali, se luptă pentru păstrarea tradiţiilor ancestrale. În Occident tuaregii au avut o imagine bună. Simpatia pentru ei s-a mai atenuat cînd aceştia au luptat de partea lui Gaddafi în Libia. Într-o anumită măsură, dezordinile din Mali sînt o prelungire a războiului din Libia unde au intervenit puterile occidentale, în special Franţa lui Szarkozi, pentru a-l debarca de la putere pe Ghaddafi, un martor incomod – spun unii! – în cazul campaniilor electorale ale preşedintelui de dreapta! Tuaregii au luptat de partea lui Ghaddafi, iar în momentul cînd au fost obligaţi să se retragă au făcut-o ducînd cu ei o parte din armamentul greu al arsenalul libian. Cu aceste arme şi-au relansat tuaregii ofensiva împotriva puterii de la Bamako şi s-au dovedit de fapt extrem de eficienţi. Asocierea lor cu cu grupurile care predică războiul sfînt de sorginte „strămoşească” – salafistă! -este un fenomen nou, grav, de natură să provoace panică în regiunea Sahelului şi nelinişte în Europa. Occidentul european a început să se neliniştească în momentul în care tuaregii au declanşat revolta cerînd de fapt mai multă autonomie, sătui de nedreptăţile camarilei prezidenţiale, de segrecarea culturală, sărăcie şi „proasta guvernare” a guvernului de la Bamako. Din păcate, alianţa cu diverse mişcări salafiste s-a întors împotriva lor, pentru că, mai multe oraşe din nordul statului Mali sînt controlate în prezent de islamiştii radicali. Practic, asistăm în această zonă a Africii la un fel de răbufnire a unor forţe care vin dintr-un ev mediu întunecat, o ameninţare care planează deja asupra intereselor nucleare ale Franţei în Niger, un stat de frontieră, unde micile grupuri islamiste, instalate în nordul statului Mali, pot face incursiuni cu destulă uşurinţă.

Unii experţi consideră că situaţia din Mali este asemănătoare cu situaţia din Afghanistan. Ca şi acolo, în Mali, islamiştii sînt mai organizaţi şi mai instruiţi. Experţii consideră că o intervenţie poate duce la intensificarea activităţii islamiştilor în ţările învecinate cu Mali, deoarece graniţele dintre ele sînt simbolice şi, practic, nu sînt păzite. Probabil, o asemenea criză nu poate fi rezolvată numai prin intermediul unei intervenţii militare, deoarece ea include multe probleme. Nu este vorba numai de terorism, ci şi de mişcarea naţionalistă, liderii căreia tind către autonomie şi o mai bună guvernare a ţării. De asemenea, ei insistă asupra unei libertăţi religioase. Prin urmare, activitatea insurgenţilor are numeroase aspecte şi situaţia generală necesită o soluţie complexă.

La baza acestei instabilităţi politice stau mai mulţi factori ce converg într-un punct şi generează astfel de crize: insecuritatea alimentară, deşertificarea, schimbările climatice, procesele de democratizare incomplete marcate de excluderea socială, precum şi o întinerire a populaţiei fără o perspectivă de ocupare a forţei de muncă.