DESPRE SECURITATE NAŢIONALĂ ŞI BUNĂ GUVERNARE

de MERKAVA

Strategia de Apărare a ţării, însuşită de CSAT şi trimis Parlamentului încă din 2010!, ar trebui să fie documentul fundamental al întregului mandat al preşedintelui, care să ghideze atît politica sa externă, cît şi guvernarea sau instituţiile specifice însărcinate, prin lege, cu prevenirea şi contracararea ameninţărilor şi vulnerabilităţilor identificate de către document. Mă aşteptam, de exemplu, ca în baza documentului însuşit de CSAT să se discute despre  măsurile de austeritate impuse de criza economică, care alimentează xenofobia şi ajută partidele extremiste, a căror popularitate este în creştere, în Europa, după cum avertizaza, încă de atunci, un raport prezentat în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE), de Titus Corlăţean. Sau, să se iniţieze o dezbatere despre AGRICULTURĂ şi  ENERGIE, două elemente vitale fără de care nu pot exista un stat, o regiune, un judeţ, sau o comunitate mică!  Din păcate, nu am auzit nimic din toate acestea, nici măcar despre "guvernarea ineficientă", un termen ce apare în SNAp şi cu care nici preşedintele şi nici guvernul pe care îl girează, nu sînt prieteni! Eu am să mă refer, şi astăzi, doar la cinci dintre termenii prezentaţi, prin prisma studiului securităţii:

1. Calitatea slabă a actului de guvernare.  Un rol important în procesul de consolidare a stabilităţii şi securităţii noilor democraţii din Europa  revine capacităţii statelor şi a societăţilor de a promova o gestiune eficientă a treburilor publice, de a garanta exercitarea responsabilă şi eficientă a puterii, în deplin acord cu principiile democraţiei şi cerinţele respectării drepturilor omului. Aşa zice cartea! Expresia publică a acestor exigenţe este... buna guvernare! UE are o chartă albă a bunei guvernări, document ce subliniază conţinutul termenului şi pe care nu cred că vreun individ implicat în ultimii doi ani în guvernarea României a fost curios să o deschidă! Calitatea slabă a actului de guvernare reprezintă o ameninţare serioasă la adresa securităţii prin ameninţarea coeziunii sociale, a legitimităţii unei guvernări, deschiderea porţii pentru contestarea ei violentă sau, şi mai grav, fenomenul de alienare faţă de guvernarea ţării, ignorarea, îndepărtarea sau nerespectarea autorităţii. Am să las sociologii, economiştii şi psihologii să explice, pe larg, efectele fiecărui fenomen în parte.

2. Guvernare ineficientă.  Este denumirea unui caz special al unei calităţi slabe a guvernării, aşa cum o prezentam mai sus, şi care nu este legat atît de utilizarea abuzivă a puterii, cît de lipsa capacităţii de a atinge obiectivele de administrare a treburilor publice aşteptate de populaţie. Din punct de vedere al studiului de securitate, guvernarea ineficientă, ca efect al deficitului democratic şi al corupţiei instituţionale, se reflectă în manifestări de clientelism politic, ineficienţă a administraţiei publice, lipsa de transparenţă şi de responsabilitate publică, de birocraţie excesivă şi de tendinţe autoritariste. Ameninţarea la adresa securităţii naţionale este amplificată de faptul că subminează încrederea cetăţenilor în institutiile publice. În manualele de specialitate, guvernarea ineficientă apare ca o ameninţare majoră la adresa securităţii statelor. Guvernarea ineficientă a pus adesea în pericol exerciţiul normal al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi a afectat îndeplinirea obligaţiilor internaţionale ale unor state - inclusiv a obligaţiilor ce vizează protecţia identităţii naţionale - generînd riscul producerii unor crize cu impact transfrontalier.

3. Şi pentru că vorbeam de crize, lipsa capacităţii de gestionare a crizelor  din partea autorităţii publice reprezintă, de asemenea, o ameninţare majoră cu impact asupra securităţii naţionale. Direct, prin nesoluţionare crizelor, amînarea soluţionării lor, soluţionare ineficientă, crearea de costuri publice majore şi de nemulţumire socială, dar şi indirect, prin faptul că gestionarea situaţiilor de criză este o componentă a bunei guvernări. Vorbim de criză, de măsuri rapide şi eficiente! Poate, îndelung exersate...sau nu, care generează, în România o decizie de slabă calitate.

4. Slaba calitate e deciziei în criză  este legată de lipsa capacităţii de gestionare a crizelor, despre care vorbeam deja, şi se referă la tipuri de decizii în situaţii de criză care dau naştere la crize secundare, ca efect al deciziei pripite şi necompetitive, ca să nu scriu "incompetente" pentru soluţionarea crizei iniţiale şi care crează crize în cascadă, ce amplifică gradul de ameninţare a valorilor fundamentale, impune costuri nemăsurate ale soluţiei sau anternează pierderi simbolice ale statului – prestigiu, autoritate, imagine – pierderi resimţite direct de către toţi cetăţenii! Nu are rost să dau un exemplu punctual, pentru că toată lumea îl cunoaşte! Contracararea acestui tip de ameninţare presupune organizarea sistemelor profesioniste de reacţii în situaţii de criză acumularea bunelor practici şi a experienţei şi preluarea lecţiilor învăţate de la alte state. Noi, doar pentru crize clasice, cum sînt situaţiile de urgenţă, avem astfel de planuri, bine puse la punct, din păcate, de săptămîna trecută STATUL NU MAI ARE BANI să le aplice! Ce să mai vorbesc de planuri de acţiune economică pe timp de criză...

5. Ameninţările la adresa infrastructurii critice, care sînt ameninţări la adresa bunei funcţionări a serviciilor publice, a infrastructurii de transporturi, a aprovizionării cu elementele vitale unui trai decent, prevenirea atacurilor la adresa elementelor sensibile la adresa vieţii, sănătăţii, educaţiei şi integrităţii oamenilor, menţinerea sistemelor vitale dar şi a serviciilor minimale pentru calitatea vieţii. Lipsa preocupărilor sau a catalogării vulnerabilităţilor şi a modului de reducere a ameninţărilor la adresa infrastructurii critice poate afecta atît capacităţile de apărare şi instrumentele de asigurare a securităţii unui stat, dar se poate înscrie şi în sfera ameninţărilor de tipul guvernării ineficiente sau a slabei calităţi a guvernării. Corupţia endemică  face parte din ameninţarea la adresa infrastructurii critice. Un stat corupt sau criminal este o ameninţare atît la adresa bunei guvernări sau a guvernării eficiente, dar potenţează terorismul şi crima organizată.

Cinci elemente asupra cărora mă aşteptam să se aplece mai mult societatea civilă, comentatorii, consilierii şi primatele urlătoare de la televiziunile de ştiri. Evident, decizia este politică şi se află în mîna "decidentului politic"! Noi putem doar semnala aceste ameninţări şi sancţiona decidentul politic, electoral sau, de ce nu, fizic!

STATUL-NAŢIUNE ÎNTR-O LUME GLOBALĂ

de MERKAVA

În epoca globalizării, valorile fundamentale ale statului-naţiune, aşa cum îl cunoaştem azi, sînt din ce în ce mai vulnerabile. Xavier Raufer (op.cit. pag. 9) este de părere că globalizarea porneşte de la ideea diminuării importanţei statului-naţiune şi afirmă că « ordinea internaţională nu mai este una exclusiv inter-statală ».

Statul-naţiune, în accepţia sa occidentală, clasică, a apărut după Revoluţia franceză. În sec. al 19-lea, naţiunea, bazată în principal pe limbă, cultură şi tradiţie comune a oferit un cadru adecvat pentru creşterea economică, securitate, stabilitate, îmbunătăţirea nivelului de trai şi afirmare în arena internaţională. După prima conflagraţie mondială a crescut numărul de state-naţiuni, fenomen amplificat prin de-colonizarea de la sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial. După sfîrşitul Războiului Rece, procesul de remodelare politico-teritorială a continuat. Nu în puţine cazuri, statele-naţiuni s-au născut ca urmare a unor convulsii puternice, fapt ce a sporit insecuritatea în sistemul internaţional şi a creat impresia de anarhie.

Dar, sfîrşitul Războiului Rece a făcut vizibilă şi o nouă realitate: existenţa statelor slabe sau falite care au devenit, în mod indiscutabil, cea mai importantă problemă a ordinii internaţionale. Un principiu – suveranitatea – e pe cale de a fi amendat, azi vorbindu-se tot mai pregnant despre „suveranitate limitată” sau „asistată” . Acesta este un discurs 100% globalist, într-o lume în care, mare parte din suveranitatea statelor-naţiune a fost transferată spre organisme pan-statale, de tipul UE , ONU, NATO. Aceste organisme pan-statale adoptă reguli şi legi internaţionale impuse de noile realităţi economico-sociale, generate, la rîndul lor, de intervenţia globală a actorilor non-statali. Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere.

Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şi cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă.

În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile. Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă.”

James Rosenau (Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity, Princeton University Press, 1990), citat de conf. George Cristian Maior, defineşte impactul globalizării prin transformarea structurală a sistemului internaţional, dintr-un model centrat pe relaţiile interstatale într-unul multicentric în sensul distribuirii pe mai multe niveluri a relaţiilor de autoritate şi putere. Rosenau subliniază că procesul de globalizare implică simultaneitatea şi inter-cauzalitatea unor procese contradictorii – de integrare versus fragmentare, centralizare versus descentralizare şi regionalizare. Aceste polarizări creează tensiuni inerente între cupluri de procese: globalizarea relaţiilor implică în subsidiar anumite fenomene de localism/localizare, tensiuni între centru şi periferie, comunitarism şi cosmopolism, culturi şi subculturi, state şi pieţe, etc.

RADICALIZARE ŞI GLOBALISM

de MERKAVA

CULTURA CA ARGUMENT

Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Eduardo Galeano scria în „Venele deschise ale Americii Latine” (Ed. Politică, 1983, pag. 329): „Dependenţa nu încetează, îşi schimbă doar substanţa şi strategiile... invazia modelelor culturale ale metropolei prin mass-media, transplantul cultural, asistenţa financiară sub mantia căreia se ascund multe pumnale strălucitoare, devin prioritare, cum prioritară devine organizarea internaţională a inegalităţii culturale şi economice. Subdezvoltarea latino-americană este o consecinţă a dezvoltării altora, că noi, latino-americanii sîntem săraci, deoarece pămîntul pe care călcăm este bogat şi că locurile binecuvîntate de natură au fost blestemate de istorie”. Galeano, un intelectual de marcă, cu acces la educaţie, ştiinţă şi cultură, la tiparniţe şi mass-media, la avantajele economice ale societăţii de consum, dă glas frustrărilor unei întregi naţiuni, mari cît un continent, cu un trecut şi o cultură puternică şi comune. Dar şi cu frustrări pe măsură născute din secole de colonialism, uneori sălbatic, care a lăsat în urmă state independente sărace şi îndatorate. Această „reţetă de succes” a fost aplicată şi în alte colţuri ale lumii. Africa, pe care profesorul american Thomas Barnett o numeşte „centrul prăpastiei” (T. Barnett, „Where – Not When – Preemption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets), este continentul cel mai devastat de colonialismul ultimelor două secole. Evident, Orientul Mijlociu suferă din aceleaşi cauze: sfîrşitul Primului Război Mondial a dus, invariabil la smulgerea „hălcilor mari şi suculente” din „trupul bolnavului Europei”, fostul Imperiu Otoman, fără a se ţine cont de interesele indigenilor. Acest asediu economic şi cultural a culminat, în 1948, cu înfiinţarea Statului Israel care a declanşat „rezistenţa generaţiilor” în Orientul Mijlociu. Aceste frustrări, cumulate cu privaţiuni, activitate infracţională, temperament, dau naştere la terorism.Culturile împart valorile şi motivează indivizii să acţioneze într-un mod ce pare iraţional pentru observatorii externi. Alinarea vieţii este o caracteristică culturală care are un impact deosebit asupra terorismului. În societăţile în care indivizii se identifică unui grup, apare dorinţa de autosacrificare, rar întîlnită în altă parte. Un factor cultural major îl reprezintă percepţia celor din afară care ar putea ameninţa suveranitatea grupului etnic. Teama de exterminare culturală poate conduce la o violenţă iraţională! Vasile Simileanu (ASIMETRIA FENOMENULUI TERORIST, Ed. TOP FORM, 2003, pag. 114) este de părere că toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, pămînt natal. Terorismul în numele religiei este extrem de violent. Potrivit lui Cristian Barna (JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008, pag. 17), apariţia statului-naţiune, ca mod definitoriu de viaţă, „dică organizarea oamenilor în comunităţi imaginate atît în minte cît şi pe hartă” a generat secularismul, prin separarea bisericii de stat, în lumea creştină şi prin colonizări şi cuceriri succesive, în restul lumii. Topit într-o raţionalitate tehnocrată şi ştiinţifică, preocupat să-şi gestioneze coloniile, secularismul a denunţat religia ca fiind iraţională, tradiţionalistă şi, în consecinţă, anti-modernistă! În zilele noastre, sub asaltul globalizării, musulmanii sînt martori la destrămarea civilizaţiei şi instituţiilor islamice, baza morală spulberîndu-se şi generînd un sentiment de instabilitate. Aflat sub sentimentul de frustrare în faţa consecinţelor colonizărilor, brutale şi traumatizante, („Iraqul, această nebunie a lui Churchill care a pus la un loc două puţuri de petrol, Kirkuk şi Basra” fără să ţină cont de incompatibilităţile societale din acel spaţiu!) care au generat un profund sentiment de alienare, spaţiul islamic a generat JIHADUL interpretat, care reprezintă, de fapt, potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu (op.cit. pag.23) „inabilitatea unor societăţi musulmane de a acumula modernizările puse la dispoziţie de civilizaţia şi cultura occidentale”. Doctrina jihadului, ca unică soluţie de luptă împotriva secularismului, blamează modernismul secular sau lipsa de consideraţie faţă de valorile religioase care au dus, în ultimii 30 de ani la crize identitare în rîndul populaţiei, ce permit globalizarea, economică, în primul rînd. Din punct de vedere al securităţii societale, Ionel Nicu Sava (STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 277) este de părere că terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat, în sensul în care organizaţii violente (cum ste Al-Qaida) îşi definesc identitatea şi luptă pentru idealuri politice suprastatale (noul Califat). Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi... o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori.

Unele manifestări militante sau teroriste ţin de sentimentul de insecuritate şi, în consecinţă, de criza de identitate naţională, religioasă, etnică, culturală şi chiar individuală. Altele ţin de criza de sistem politic, destructurat violent şi rapid, în ultimul timp, de procesul de globalizare economică şi regionalizare. ACESTA ESTE, DE FAPT, PRIMUL PAS ÎN PROCESUL RADICALIZĂRII! Pentru că orice tip de discurs radical este în fapt o formă de opoziţie la globalizare. El propune o întoarcere la tema „epocii de aur”, la nostalgia pentru o vîrstă pierdută a umanităţii a cărei replicare astăzi ar readuce un set de valori liniştitoare, certitudini simple şi soluţii universale. Sursa răului devine, în viziunea tuturor formelor de extremism, uşor de anihilat prin mijloace rudimentare şi violente, pentru că ea este identificată, printr-un procedeu simplu de proiecţie mentală, într-un soi de ţap ispăşitor care influenţează, într-un fel sau altul, evoluţia propriei societăţi, sau chiar de o întreagă civilizaţie. Mecanismul valorizării negative a celuilalt, ca sursă a răului, este însă întotdeauna acelaşi. El implică proiectarea angoaselor din interior către exterior şi identificarea celuilalt care nu trebuie tolerat şi prin a cărui suprimare se poate anihila sursa răului. În sine acest proces este unul adesea reiterat în istorie. El marchează momentele de criză ale societăţii, momentele de lipsuri, cataclismele, revoluţiile şi toate celelalte fenomene care presupun o răsturnare a lumii, o dislocare a ei din formele ce ne sunt familiare. Şi totuşi, de ce a devenit acest fenomen atât de endemic zilelor noastre, de ce a căpătat el o aşa de mare greutate în evoluţia actuală? De unde survine necesitatea de a identifica şi sancţiona “un ţap ispăşitor”? Răspunsul cel mai probabil vine, în mod paradoxal, tocmai de la fenomenul care a promovat acceptarea marginilor .... globalizarea.

Potrivit lui Simileanu (op.cit. pag.18), secolul 21 va fi secolul fragmentării statelor naţionale, al transformării lor instituţionale şi structurale, al regionalizării şi etnicizării lor, al recunoaşterii particularismelor. Odinioară, statul asimila. Astăzi, el purifică! Ca urmare a proceselor de dislocare socială şi naţională, determinate de globalizare şi de integrarea europeană (în cazul Europei!), majorităţile adoptă o atitudine defensivă, în timp ce minorităţile recurg la atitudini ofensive, chiar extremiste! Traseul extremist este cu un singur sens, sens unic!, şi conduce la: TERORISM, SECESIONISM şi, în cele din urmă, la FORMAREA DE NOI STATE!, o rearanjare pe harta globalistă a comunităţilor şi intereselor acestora. Această „destructurare” pe fondul globalizării se simte, deja, la nivelul fenomenului terorist odată cu apariţia „religiei” Al-Qaida. Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Oussama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă! Apariţia şi existenţa Al-Qaida sînt strîns legate de Afganistan. În anii 80, combatanţii musulmani din această ţară constituiau reţele de recrutare la nivel mondial, „graţie sprijinului financiar saudit şi american”(Mario BALINT şi Raico CORNEA; Primul război al mileniului, Ed. AUGUSTA, 2001, pag.46). După retragerea sovietică din 1989, aceste reţele de luptători s-au desprins de proprii finanţatori. Aici, trebuie deschisă o paranteză: Afganistanul a fost eliberat de sub ocupaţie sovietică, principalul scop al mişcării tallibane. Cu toate acestea, instaurarea Califatului şi dobîndirea unui mod de viaţă – cu modificări la nivelul psihicului şi mentalului colectiv – au determinat apariţia, poate, a unei „noi specii” de care trebuie ţinut cont pe termen lung!, am închis paranteza. Al-Qaida a „coagulat” atunci, în jurul personalităţii lui Oussama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). Jihadul iniţiatic afgan s-a continuat în Bosnia şi Cecenia, în Iraq şi Europa. Cauzele rămîn aceleaşi, societatea secularistă fiind incapabilă să le anuleze! În acest context, jihadul rămîne resortul fundamental al Al-Qaida, ca nouă ideologie de luptă, şi altor grupări islamiste de inspiraţie afgană. Interesant mi se pare că Al-Qaida ca ideologie a inspirat şi alte grupări fundamentaliste, nu neapărat islamice. Fraţii Ierusalimului este o grupare creştină, identificată în 2007 în Siria şi Liban. În ultimul timp, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, organizaţiile teroriste au pus accent, în rîndul populaţiilor autohtone, pe sentimentul înstrăinării teritoriale sau sociale, dispariţia minorităţilor naţionale, degradarea condiţiei umane, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri şi influenţarea unor grupări politice naţionale, toate pe fondul respingerii dogmaticii occidentale. La acest început de mileniu, caracterizat prin radicalizare şi violenţă în politică, terorismul reprezntă doar „o formă mai concretă şi mai zgomotoasă” de politică. Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut. Poate nimeni nu cunoaşte mai bine acest sentiment decît martirii din Partidul lui Dumnezeu!

HEZBOLLAH, CU RĂZBUNAREA ÎN SÎNGE!

„Şi să nu vorbiţi despre aceia care sînt ucişi în felul lui Allah ca morţi, căci (sînt) vii, dar nu îi observaţi”. (Surat Al-Baqarah, 154, Coranul)

În ziua de 11 noiembrie 1982, şi-a făcut în mod şocant debutul un nou stil de război, cînd un tînăr a intrat cu un Mercedes alb, plin cu explozivi, în cartierul general din Tyr al armatei israeliene, tzahal. Explozia a distrus clădirea cu opt etaje şi a omorît 141 de persoane. A fost prima bombă umană! Martirul făcea parte din Jihadul Islamic, o aripă a Hezbollah-ului.

Fugit dintr-un Iraq măcinat de revolte tribale, Musa Al-Sadr, unchiul liderului radical şiit iraqian Muqtada Al-Sadr pune bazele, în Liban, unui partid şiit puternic. Prieten cu Ayatollahul Khomeiny, Musa este ales, în 1959, lider al comunităţii şiite libaneze care avea să aibă o ascensiune fulminantă din 1979, odată cu instituirea Republicii Islamice Iran şi victoria Revoluţiei. Sărăcia şi alienarea culturală a comunităţii şiite, dar şi invazia israeliană condusă de Ariel Sharon, au jucat un rol fundamental în ascensiunea organizaţiei Hezbollah, o bizară combinaţie de spirit revoluţionar şi izolare politică, apărută în izolarea Văii Bekaa şi sudul Libanului. În anul 1974, Al-Sadr a creat Harakat al-Mahroumeen, Mişcarea Nevoieşilor, organizaţie socio-religioasă care a silit guvernl libanez să acorde minorităţii şiite recunoaştere totală. Odată cu declanşarea războiului civil, în 1975, şiiţii înfiinţează propriile miliţii, Amal, care în 1982 se situează de partea Israelului în invadarea Libanului, dar, un an mai tîrziu luptă împotriva ocupaţiei israeliene. După modelul iranian, supravieţuitorii persecuţiilor iraqiene, emigraţi în Liban, membrii ai Partidului Al-Dawa, formaţiune politică islamică desfiinţată de Saddam Hussein, înfiinţează aici Partidul lui Allah. În 1992, Sayyed Hassan Nasrallah, dezertează din mişcarea Amal şi preia conducerea Organizaţiei Hezbollah. În interviul acordat cotidianului libanez Al-Safir, liderul mişcării recunoaşte că membrii Partidului au „spiritul Jihadului, al jertfei de sine şi al dăruirii nemărginite angajaţi în faţa Dumnezeului Atotputernic şi care iau hotărîri de auto-martiraj cînd se opun inamicului”. Urmare a unei pregătiri de excepţie în spiritul Jihadului şi al unui radicalism exacerbat, Hezbollah deţine formaţiuni de martiri numite Al-Amaliya al-Istishhadaya (Simileanu,Vasile, op.cit. pag. 138). Acestea apără cu pasiune această practică şi le displace termenul de atentate sinucigaşe. Folosirea bombelor umane face parte integrantă din jihad. Potrivit autoarei Hala Jaber (HEZBOLLAH, Ed. Samizdat, 1997, pag. 79), deşi mulţi învăţaţi islamici argumentează că în Coran e interzisă sinuciderea, şiiţii din Partidul lui Dumnezeu o consideră jertfa supremă pentru a-şi apăra credinţa şi existenţa. „Promovarea sacrificiului de sine este inspirată de soarta Imamului Husseinm care a murit luptînd pentru a-şi afirma dreptul de a conduce poporul musulman”(Hala Jaber, op.cit.). Filosofia martirajului se regăseşte obligatoriu în programa analitică a şcolilor patronate de Hezbollah, iar emisiunile religioase şi crol-ul cu nuleme martirilor se regăsesc zilnic în grila de programe a televiziunii proprii, Al-Manar (Farul)! Contrar convingerii generale că brigăzile de martiri atrag numai mentalităţile şi sufletele celor cu tulburări psihice, săraci, neinstruiţi sau care au suferit o pierdere în familie de pe urma războiului, în rîndurile candidaţilor la atentate sinucigaşe se regăsesc de la şomeri la ingineri, profesori şi medici. Numărul martirilor cu studii superioare în Occident, bărbaţi şi femei, a crescut în ultimii 10 ani de 5 ori, potrivit unui raport al CIA, difuzat în 2007 în ziarul Stars and Stripes.

Din 1983 şi pînă astăzi, Hezbollahul a evoluat în pas cu vremurile. Globalizarea a transformat grupările locale în grupări regionale şi transnaţionale. Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277) este de părere că din punct de vedere al luptei politice, terorismul transnaţional a înlocuit gherila naţională (apărut în Valea Beeka ca o grupare paramilitară pentru a lupta împotriva ocupaţiei israeliene, Hezbollah operează în Orientul Mijlociu şi Europa pentru eliminarea influenţei iudeo-creştine şi forţarea Occidentului să părăsească Orientul Mijlocu cu mijloace tipice pentru grupările teroriste de influenţă Al-Qaida!). Dacă gherila convenţională încerca atingerea unor scopuri politice pe calea războiului armat, în care scop dezvolta sisteme militare de apărare, mai mult sau mai puţin evoluate, terorismul transnaţional nu poate dezvolta sisteme militare, nu poate obţine sprijinul direct al populaţiei locale şi, în consecinţă, poate desfăşura exclusiv acţiuni ofensive! Fără linii de apărare, terorismul transnaţional devine o formă de război asimetric, după Ionel Nicu Sava, sau o nouă formă de conflict internaţional, ca o nouă formă de război, de altă anvergură, specific timpurilor în care trăim. Războiul Mileniului 3 va fi terorist şi informaţional, după Vasile Simileanu. Dacă beligeranţii de ieri (statele) erau... statici, predictibili, omogeni, ierarhici, rigizi şi rezistenţi la schimbare, „combatanţii” de astăzi sînt dinamici, imprevizibili, fluizi, legaţi în reţele (ideologice, mediatice sau logistice), cu structură celulară autonomă care evoluează şi se adaptează constant. Dacă în 1983 Hezbollah avea 500 de membri permanent implicaţi în activităţi teroriste, astăzi, se estimează că 7000 de combatanţi, antrenaţi de pasdarani – Gardienii Revoluţiei din Iran – sînt gata să moară în lupta cu inamicul sionist. Pe lîngă forţele proprii, Hezbollah duc acţiuni teroriste în colaborare cu Comandamentul Gărzilor Revoluţionare Iraniene, împreună cu care a format celule în Europa, Africa, America de Sud şi de Nord şi în Asia. Cartierul general al al Partidului lui Dumnezeu s-a păstrat în Valea Bekaa din sudul Libanului, dar funcţionează şi în suburbiile sudice ale capitalei libaneze, Beirut, pe „centura mizeriei”, mahala sordidă care amplifică sentimentele de frustrare şi revoltă. Coordonarea o deţine Iranul şi Consiliul Consultativ, shura, care are în subordine trei consilii zonale: Beirut, Valea Bekaa şi Libanul de Sud. Comitetele subregionale fac recomandări privind politica organizaţiei şi au rol executiv. Potrivit lui Vasile Simileanu (op.cit. pag. 139) obiectivele Hezbollah s-au modificat în decursul anilor. De la rezistenţa armată împotriva ocupantului sionist s-a ajuns la: constituirea unui stat islamic şiit în Liban, eliminarea influenţei non-islamice şi forţarea Occidentului să părăsească regiunea, transformarea mişcării în principala mişcare islamică din Liban.

RADICALIZARE ŞI IMPLICARE SOCIALĂ

Hezbollah este o organizaţie politică, socială, militară şi religioasă (Simileanu, Vasile, op.cit. pag.139). O astfel de definiţie se poate aplica tuturor organizaţiilor politice şi catalogate drept extremiste din spaţiul Orientului Mijlociu. Pentru că, tradiţia islamică impune componenta socială, oricărei organizaţii, implicată, sau nu în viaţa politică. Aceste formaţiuni, „actori non-statali”, cum îi denumeşte Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 139), au preluat o parte dintre obligaţiile statului la adresa unor categorii de populaţii, sau zone delimitate geografic. Altfel spus, neputinţa statului destructurat de a rezolva unele probleme grave a înlocuit autoritatea acestuia cu autoritatea grupărilor. De aici derivă şi susţinerea masivă din rîndul populaţiei locale pentru cauza şi forma de luptă, denumită teroristă, ale organizaţiilor. Hezbollahul nu face excepţie. Din potrivă!

Suburbiile şiite din sudul Beirutului au dobîndit reputaţia de „Centura Mizeriei”. „Munţi de gunoaie amestecaţi cu zoaie din conductele sparte, umpleau străzile, răspîndind mirosuri pestilenţiale... băltoacele cu apă murdară atrăgeau muştele şi şobolanii. Curentul electric era un lux, în 90% din district lipsea canalizarea, iar cele cîteva cabluri telefonice existente nu mai funcţionau. Era greu de înţeles cum supravieţuiau locuitorii într-un mediu atît de sordid. ... Guvernul nu mişca un deget ca să amelioreze situaţia. Ignora prezenţa şiiţilor, sperînd că aveau să dispară” (Hala Jaber, op.cit. pag.130-131). Pe acest fundal, cu ajutorul Iranului, Hezbollahul a construit o întreagă infrastructură care acordă asistenţă socială şi săracilor de alte religii! În doar cîţiva ani, Hezbollahul a construit spitale, clinici, şcoli, centre de învăţămînt superior, institute de cercetare, orfelinate şi sanatorii pentru handicapaţi. Prin intermediul Comisiei de Ajutor, Hezbollah acordă împrumuturi şcolare şi universitare şi încurajează dezvoltarea meşteşugurilor, mica industrie şi iniţiativa agricolă. De asemenea, acordă ajutor material tinerilor căsătoriţi, precum şi împrumuturi locative, programul „Prima Casă” şi de afaceri. Pentru împrumuturile de la Hezbollah nu se plăteşte dobîndă, această practică nefiind permisă de legea islamică! Unele familii primesc utilaje sau animale domestice pentru a pune bazele unei mici afaceri sau a unei ferme, de la maşini de tricotat la vite sau familii de albine. Hezbollahul a înfiinţat primele şcoli de arte şi meserii din Liban şi a deschis primul birou de şomaj din această ţară. Banii pentru astfel de întreprinderi, vin din Iran şi de la sutele de mii de şiiţi libanezi de pe tot globul care, conform legii islamice, plătesc anual: zakatul – taxa pe patrimoniu şi khoms – taxa pe beneficiul net. Totalul colectelor nu este dat niciodată publicităţii. Conform lui Hajj Hussein Al-Shami, şeful programelor de asistenţă socială ale Hezbollah, citat de Hala Jaber (op.cit. pag. 135), „suma poate egala bugetul intern al unei naţiuni bogate”!

CONCLUZIE

Devine tot mai clar că actualele grupări teroriste, atomizate dar prinse în reţele transnaţionale, au motive diverse de a acţiona. Majoritatea acestora sînt de natură culturală şi socială, apărute pe fondul globalizării şi destructurării statului de origine. Combaterea terorismului – în formele bine cunoscute de disrupere a reţelelor (război asimetric), izolare a liderilor, privare de libertate – nu mai poate fi singura formă de reacţie la actele teroriste. Devene evident că a contracara doar forma finală de manifestare, violentă, este ca şi cum te-ai adresa doar efectului, nu şi cauzelor care stau la rădăcina problemei. Terorismul clasic, cu grupări şi celule în strînsă legătură, este acum înlocuit de o formă destructurată, multiformă, bazată pe o foarte bună strategie de comunicare şi promovare a ideologiei extremiste şi prin emergenţa unor nuclee sau indivizi care acţionează în mod voluntar, la distanţă şi fără o legătură explicită cu nucleul terorist ce îi inspiră.

Se poate spune că există spaţii albe, rămase neexplicate, uneori înadins!, şi a unui cod de răspuns, din ce în ce mai radical, specific celor care aderă la o ideologie extremistă, un cod imposibil de accesat din afara ecuaţiei culturale, psihologice şi emoţionale la care cei radicalizaţi aderă.

MALI: ÎNTRE ISLAMISMUL DIN TOMBUKTU ŞI EUROPA

de MERKAVA

Tomuktu, 19 ian. /BMTF/ - În Mali, Preşedintele francez, François Hollande, s-a angajat într-un război în care sînt în joc obiective strategice importante pentru Franţa şi Europa şi care beneficiază de sprijinul diplomatic - nu militar - al ONU, SUA, UE şi Rusia. Un conflict în care există noi ameninţări cu pondere uriaşă pentru industria nucleară, dependentă de importurile dintr-o regiune, care a devenit un nou focar mondial de tensiune. Statul Mali, alături de: Maroc, Algeria, Tunisia, Benin, Burkina Faso, Coasta de Fildeş, Guineea, Mali, Mauritania, Niger, Senegal, Togo, Camerun, Republica Centrafricană, Ciad, Gabon, Republica Congo şi Djibuti, Tanzania, Madagascar şi Mayotte, pe coasta de Est, face parte din vastul imperiu african al Franţei. Imperiul colonial francez a început să se destrame în timpul celui de-al doilea război mondial, cînd diferite părţi ale imperiului au fost ocupate de alte puteri. Controlul asupra posesiunilor coloniale a fost restabilit treptat de Charles de Gaulle. Uniunea Franceză, prevăzută în Constituţia Franţei din 1946, a înlocuit fostul imperiu colonial.

Mali se confruntă cu o criză politică fără precedent, una dintre cele mai grave de la cîştigarea independenţei faţă de statul francez, în1960. Statul vest-african este pus într-o situaţie extrem de dificilă pe care, se pare, nu o poate manageria. Rebelii, controlează, în momentul de faţă, partea de nord a ţării, una din cele mai sărace regiuni din lume. Armata a preluat puterea în luna martie a anului 2012, acuzînd guvernul că nu are soluţii destul de eficiente şi măsuri coerente în faţa rebelilor. "Sîntem obosiţi de situaţia din nord" a ţării afectată de o rebeliune a tuaregilor şi de activităţile grupurilor radicale islamiste. Vrem muniţie pentru a merge să luptăm cu rebelii tuaregi, prea mult este prea mult", a declarat un caporal din tabăra din Kati, locul de unde a pornit această rebeliune.

Pînă nu demult statul Mali era lăudat pentru tranziţia sa democratică dar acum a devenit teatrul unui sîngeros război civil şi al unei forme de dezintegrare amintind de scenariul din Somalia. Statul Mali este unul dintre cele mai sărace de pe glob, dar se situează pe locul al treilea în Africa în ce priveşte producţia de aur. Mali se învecinează cu 7 ţări şi are peste 15 milioane de locuitori. Criza fără precedent,  prin care trece Mali, are imense repercusiuni economice şi sociale, îndeosebi la Bamako, capitala din care străinii au plecat masiv şi în care şomajul şi preţurile nu încetează să crească. ”Economia trece printr-o perioadă dificilă. Aflată deja în dificultate din cauza recoltei slabe din 2011-2012, ea a suferit enorm de pe urma loviturii de stat din martie 2012”, observa recent Fondul monetar internaţional (FMI), la capătul unei misiuni de două săptămîni la Bamako. După puciul din 22 martie care l-a alungat de la putere pe preşedintele Amadou Toumani Toure, grupuri islamiste înarmate au preluat controlul nordului ţării, declanşînd o tot mai mare îngrijorare din partea comunităţii internaţionale. „Ocuparea nordului ţării a perturbat serios producţia agricolă şi comerţul. Deteriorarea situaţiei în ceea ce priveşte siguranţa a dus la scăderea drastică a călătoriilor de afaceri în Mali”, arată FMI, care adaugă: „Sectoarele comerţului, hotelier şi de alimentaţie publică au fost grav afectate”. Preţurile carburanţilor, gazului şi produselor de primă necesitate s-au dublat, iar şomajul a atins 17,3%, potrivit Institutului naţional de statistică. Şi industria este grav afectată: 20% din unităţile productive din capitală s-au închis şi 60% au recurs la şomajul tehnic. În sectorul transporturilor, compania naţională Air Mali nu a mai putut rezista şi şi-a suspendat activitatea pentru nouă luni. „Anticipam un echilibru în 2013, dar lovitura de stat a schimbat totul”, arată Soulezmane Szlla, director administrativ şi financiar al companiei la care 66 de salariaţi şi-au pierdut locurile de muncă chiar înainte de Crăciunul trecut.

Dacă în Mali ar fi fost vorba numai despre Mali, probabil că soldaţii francezi n-ar fi ajuns să lupte acum contra miliţiilor islamiste. În această zonă, de Nord, rebelii islamişti au preluat controlul şi au creat un recunoscut stat islamist Azawad, ale cărui frontiere se întind la nord de Mali pînă la vest de Niger, unde industria nucleară franceză are interese strategice importante. Uraniul din Niger alimentează o treime din centralele nucleare franceze, care asigură în cea mai mare parte electricitatea ţării. În 2010, în Niger au fost răpiţi angajaţi ai firmei nucleare franceze Areva, iar patru sînt încă ostatici în Sahel. Algeria, cea mai mare ţară africană şi principalul partener economic african al Franţei, este o mare exportatoare de petrol şi gaze în Europa. Intervenţia militară a Franţei se explică prin faptul că statul-problemă din zona Sahel ameninţă să devină un pericol pentru „Centură africană”. Iar Franţa a intervenit singură întrucît celelalte state europene s-au eschivat. Ceea ce spune multe despre starea actuală a politicii europene comune de securitate şi de apărare!

Situaţia care se manifestă în această zonă a continentului african este deosebit de importantă prin prisma a două aspecte cu impact major asupra securităţii şi stabilităţii din Mali şi a regiunilor din proximitate.

În primul rând, criza politică şi fragmentarea statului reprezintă o ameninţare la adresa stabilităţii din regiune, în condiţiile în care state precum Guineea sau Coasta de Fildeş încă se luptă să facă faţă unor crize recente. Dacă nu este controlată, această criză care bîntuie Mali, se poate extinde către vest în Mauritania şi la est în Niger, Ciad şi Sudan şi poate ajunge chiar pînă în zona Golfului Aden. În aceste areale autoritatea statală este oricum foarte slabă, iar controlul este deţinut de către grupările de crimă organizată. Zona sahariană, uriaşă ca teritoriu şi resurse, este predispusă, la  ebulaţii periodice. Vom aminti doar intervenţia avioanelor franceze JAGUAR în Mauritania vecină, în 1977, împotriva Frontului Polisario – cel care, la 27 februarie 1976, a doua zi după ce ultimele unităţi spaniole au părăsit teritoriul ţării, potrivit acordului tripartit Maroc-Spania-Mauritania din 14 noiembrie 1975, de la Rabat, a proclamat Republica Arabă Democratică Sahariană, recunoscută de 11 membri ai ONU! Sau, ca să ne mutăm mai la est, pe continent, diferendul din 1986 între Ciad şi Lybia Colonelului Ghadafi, cel care visa la „Statele Unite ale Sahelului”.

Pe de altă perte, conservatorismul social şi religios tribal s-au impus ca mod de exprimare şi organizare, în noile societăţi Vest-Africane, devenite „independente” de hegemonul colonial francez. Astfel, „instituţia makhzen”-ului, de pildă, un fel de camarilă a regelui, preşedintelui, şefului tribal, un cerc format, prioritar, din prietenii din copilărie este elementul prin intermediul căruia se exercită puterea, penetrînd instituţiile de orice natură, considerîndu-se „voinţa poporului”. După cum scrie analistul francez Jean-Francois Clement, în „Anuarul de Geopolitică şi Geostrategie 2000 – 2001” al Centrului Beaumarchais pentru Studii Internaţionale (Elaborat sub coordonarea: Arnaud Blin, Gerard Chaliand şi Francois Gere), apărut în aprilie 2000, la „Edition Mille e tune nuits, departement de la Librarie Artheme Fayard, pag. 104, „această intituţie a avut drept funcţie istorică crearea şi menţinerea dezordinii sociale pentru a se legitima ca putere. Oamenii din mekhzen erau cei care păstrau memoria compromisurilor, conflictelor, revoltelor, alianţelor, cei care ofereau mijloacele îmbogăţirii sau le retrăgeau”. În Mali, acest tip de „instituţie” a intrat în conflict cu nomazii Tuaregi care au perceput schimbările democratice ale ţării doar la schimbarea oamenilor şi la rămînerea regulilor ancestrale, o gestionare bazată pe violenţă. Considerîndu-se „cetăţeni de mîna a doua”, tuaregii au creat periodic răzmeriţe. Vom reveni!

A doua problemă majoră care macină ţara se referă la combinaţia de conflicte, instabilitate politică şi criza alimentară, care se extinde şi în regiunile din proximitate şi care a generat deja efecte grave. Mai mult de 260.000 de refugiaţi au fugit din Mali de la începutul anului 2012, cu precădere în Mauritania, Niger, Burkina-Faso şi Algeria. Alte 175.000 de persoane sînt dislocate în interiorul ţării. Deplasarea bruscă a unui număr atât de mare de oameni a avut consecinţe profunde asupra bunăstării acestora, iar agenţiile de ajutor şi asistenţă se luptă pentru a satisface nevoile de bază ale persoanelor aflate în zonele caracterizate de insecuritate.

Anterior un exemplu, aclamat pentru progresele democratice în regiune, Mali nu a putut să asigure o continuitate în acest sens, cu precădere în zona de nord a ţării, caracterizată acum de traficul de arme, narcotice, imigranţi şi ostatici. Partea de nord a statului este acum controlată de militanţi străini Touareg, şi de mişcările radicale islamiste. Revolta tuaregilor n-ar fi atît de gravă, pentru că acest popor nomad din zona Sahelului s-a revoltat des în ultimile decenii, dacă tuaregii nu s-ar fi aliat de data aceasta cu grupuri aparţinînd Al Qaida africane. Ori, în acest moment Europa descoperă cu stupoare că islamismul radical a cucerit de fapt un teritoriu care este mare cît Franţa, şi un oraş simbolic, Tombuktu. În ceea ce priveşte oraşul Tombuktu, unde islamiştii au şi instaurat legea islamică, el era pînă nu demult o destinaţie turistică importantă. Fondat în secolul al XI-lea, Tombuctu a fost un centru comercial şi religios de mare faimă, mai era numit şi “perla deşertului” sau “cetatea celor 333 de sfinţi”. Oraşul a fost plasat de UNESCO pe lista patrimoniului cultural al umanităţii iar în bibliotecile sale sunt stocate zeci de mii de manuscruse, unele datînd din secolul al XII-lea. Puţine oraşe ale Africii se pot lăuda cu atîtea secole de istorie, iată de ce căderea sa în mîna islamiştilor radicali nu poate fi de bun augur. Pentru Al Qaida maghrebiană ocuparea acestui oraş considerat o “capitală africană a culturii islamice” este mai mult decît o victorie strategică, este una mediatică şi morală, extrem de periculoasă, existînd precedentul de la Bamyan – Afghanistan, unde cele mai mari statui ale lui Budha au fost distruse de talibani cu artileria.  Intervenţia armată a Franţei în Mali este, aşadar, un război purtat solitar în numele întregii Europe.

Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest /CEDEAO/, fidelă intereselor Franţei în regiune, a creat o forţă de intervenţie, conform unei rezoluţii a ONU de ajutorare a autorităţilor de la Bamako privind preluarea controlului în nordul Mali, ocupat de grupări islamiste armate care procedează la execuţii sumare, notează joi, 17 ianuarie 2013,  AFP. Misiunea Internaţională de Sprijin în Mali /MISMA/ va fi condusă de generalul nigerian Shehu Abdulkadir şi va număra peste 3.000 de persoane. Aproximativ 2.000 soldaţi sînt aşteptaţi până la 26 ianuarie la Bamako.

Franţa a desfăşurat deja 1.400 militari în Mali, iar numărul acestora va ajunge la 2.500.

Uniunea Europeană a aprobat joi desfăşurarea unei misiuni, care începînd cu jumătatea lunii februarie va proceda la reorganizarea forţelor armate în Mali, compuse în prezent din 450 de militari, din care 200 sînt instructori. Ţările europene ar putea decide depăşirea cadrului logistic şi desfăşurarea de asistenţă militară în Mali, a indicat ministrul de externe francez, Laurent Fabius.

AFP prezintă cele nouă ţări participante şi numărul de soldaţi ce vor fi desfăşuraţi în cadrul forţei de pace în Mali: Nigeria /900 persoane/, Togo /540 persoane, Niger /500 persoane/, Burkina Faso /500 persoane/, Senegal /500 persoane/, Benin /300 persoane/, Guineea /125 persoane/, Ghana /120 persoane/. Ciadul, care nu face parte din CEDEAO a promis un contingent de 2.000 de persoane - un regiment de infanterie şi două batalioane de intervenţie. Marea Britanie, SUA, Danemarca, Belgia şi Germania s-au angajat să susţină MISMA în domeniul transportului aerian şi în plan logistic.

Starea de urgenţă a intrat vineri, 11 ianuarie 2013, în vigoare în Mali, unde armata s-a angajat, cu ajutorul forţelor franceze, într-o ofensivă împotriva grupurilor islamiste armate, a anunţat guvernul, transmite AFP. Franţa a intervenit militar în fosta sa colonie, după ce preşedintele ţării vest-africane, Amadou Toumani Toure, a cerut ajutor pentru a contracara înaintarea spre sud a combatanţilor islamişti, mulţi dintre ei antrenaţi în tabere speciale din Maghreb, Orientul Mijlociu sau chiar Afghanistan.

Jean-Yves Le Drian a subliniat că fără sprijinul misiunii franceze capitala Mali, Bamako, ar fi fost cucerită de islamişti.

În ceea ce poriveşte grupările din Nord, putem spune că, în principal, „francii” luptă cu francizele!

Trei principale oraşe din nordul ţării vest-africane, situate într-o regiune dominată de deşert unde armata franceză şi-a început duminică, 13 ianuarie 2013, intervenţia, sînt controlate de trei grupări jihadiste care se conformează cu stricteţe Sharia, legea islamică. Este vorba de Kidal, Gao şi de oraşul istoric Tombuktu, controlate de Al-Qaida în Magrebul islamic /AQMI/, Mişcarea Tawhid wal Jihad în Africa de Vest /MUJAO/,  şi de Ansar al-Dine. Aceste organizaţii au preluat controlul asupra respectivelor oraşe de la rebeli separatişti tuaregi, care au rupt orice legătură de „prietenie” cu cele trei grupări jihadiste, anul trecut, pe 6 noiembrie.  AQIM este o „franciză Al-Qaida”care s-a numit, înainte, Grupul Salafist pentru Predică și Luptă. Existenţa sa a fost alimentată de contrabandă şi răpiri de occidentali. AQMI a beneficiat din plin de destabilizarea Lybiei, de unde a recuperat arme, vehicole militare precum şi foşti militari ai armatei Colonelului Ghadaffi şi miliţieni islamişti. În Mali, controlează regiunea muntoasă Adrar Ifoghas, din nord-estul zonei de nord, inclusiv oraşul Kidal. Tawhid wal Jihad în Africa de Vest controlează împrejurimile oraşului Gao. Această mişcare, considerată dizidentă între grupările jihadiste, consideră că AQIM nu a depus toate eforturile împotriva Algeriei şi a Africii de Vest, în particular întinsa zonă deşertică unde ar putea fi instituit un emirat islamic! Gruparea a mai acţionat în Yemen şi Sudan şi s-a stabilit relativ de curînd în Vestul Africii. Formată din jihadişti internaţionalişti, Tawhid wal Jihad în Africa de Vest este o „franciză” a Grupului Tawhid wal Jihad al iordanianului Abu Mussab al-Zarqawi, ce a proclamat un Califat Islamic în Iraq. Al-Zarqawi s-a antrenat în celebra tabără Al-Qaida de la Herat, Afghanistan, pe frontispiciul căreia scria: Tawhid wal Jihad! Ansar al-Dine controlează Tombuktu şi împrejurimile sale. Gruparea provine din Tawhid wal Jihad în Africa de Vest şi se remarcă prin distrugerea sitului de patrimoniu UNESCO de la Tombuktu, precum talibanii au distrus statuile uriaşe ale lui Budha de la Bamyam, în Afghanistan. Reconcilierea religioasă nu face casă bună cu islamul radical salafist, extrem de tentant şi de expansiv, în prezent.  Relaţiile cu celelalte două grupări din Nordul Mali sunt îngheţate pentru a nu atrage o „reacţie militară internaţională” împotriva grupului. Aceste facţiuni îşi dispută controlul asupra statului islamic fantomă Azawad. Statul Independent al Azawadului este un stat nerecunoscut, care a fost declarat unilateral, la 6 aprilie 2012, după conflictul în care Mișcarea Națională pentru Eliberarea Azawadului (MNEA), tuaregă, sprijinită de grupări islamiste, au învins Armata Maliului. Acesta controlează regiunile Tombouctou, Kidal, Gao, precum și o parte din regiunea Mopti, toate fiind recunoscute pe plan internațional ca fiind parte a Republicii Mali. Teritoriul deținut de Azawad are granițe cu Mali și Burkina Faso la sud, Mauritania la vest și nord-vest, Algeria la nord, și Niger la est și sud-est. Gao este capitala și cel mai mare oraș. După dezicerea tuaregilor de grupările islamiste, acestea au preluat puterea, tuaregii rămînînd să controleze doar regiunea Mopti, iar Azawadul a fost transformat în Califat islamic.

Iniţial, tuaregii s-au angajat să restabilească securitatea și să înceapă construirea instituțiilor de stat, ceea ce "va duce la o constituție democratică pentru un stat independent Azawad", cum se scrie pe site-ul oficial al MNEA.

MNEA s-a format în octombrie 2011, cînd rebelii tuaregi locali s-au alăturat camarazilor lor, care au luptat în Libia alături de Muammar Al-Gaddafi, împotriva NTC (Consiliul Național de Tranziție). Înfrîngerea Colonelului a condus la un aflux de arme în deșertul Sahara. Guvernul din Mali a acuzat, în repetate rînduri, AMN de legături cu Al-Qaeda din Maghrebul Islamic şi cu Ansar Al-Dine, un grup extremist islamist.

Algeria a promis că "niciodată nu va pune sub semnul întrebării integritatea teritorială a Mali" Conflictul din Mali a devenit o problemă care priveşte Sahelul şi Sahara. Toate aceste grupări sînt internaţionale: din ele fac parte cetăţeni din Mali, oameni care au venit aici în urma conflictului din Libia, dar şi din Algeria şi Mauritania, Sudan sau Yemen

La rîndul lor, tuaregii dețin încă un număr de poziții în sud-estul teritoriului din nordul Mali.

Pentru a înţelege situaţia din regiune iată cîteva date legate de tuaregi. Tuaregii spun despre ei că sunt „Imushagh”, ceea ce se traduce prin „popor liber”, dar şi „oameni de onoare”. Sînt un popor berber, deci se consideră cei mai vechi locuitori ai Sahelului. Din cauza turbanului albastru sunt denumiţii „Poporul albastru”. Economia lor se bazează, în principal, pe comerţul cu vite, capre, oi, cămile, dar şi pe activităţi de creştere a animalelor, agricultură în oaze, şi, nu în ultimul rînd, transportul sării în caravane. Chiar şi în zilele noastre, aceştia părăsesc oazele di Mali – între Timbuktu şi Taoudeni – Traversînd Niger în drum spre Deşertul Tenere şi pînă la oazele estice de la Fachi şi Bilma. Este evident că natura comerţului s-a diversificat, produselor tradiţionale luîndu-le locul armele, drogurile sau matrialele de contrabandă. Tuaregii trăiau deci în regiune din timpuri imemoriale, înainte de venirea arabilor sau a europenilor. Ei au adoptat religia musulmană, şi un nivel superior de învăţătură!, de la cuceritorii arabi dar nu şi poligamia. Au rămas un popor nomad, numărînd cam 5, 2 milioane de indivizi repartizaţi în 6 ţări: Niger, Mali, Algeria, Burkina Faso, Libia şi Maroc. În toate aceste ţări tuaregii sînt nemulţumiţi. Ei spun că sînt marginalizaţi, chiar dispreţuiţi, uitaţi de puterea centrală, supuşi unor numeroase presiuni de asimilare forţată, culturală şi lingvistică, şi aşa mai departe. Unii tuaregi au abandonat nomadismul dar alţii, cum sînt cei din Mali, se luptă pentru păstrarea tradiţiilor ancestrale. În Occident tuaregii au avut o imagine bună. Simpatia pentru ei s-a mai atenuat cînd aceştia au luptat de partea lui Gaddafi în Libia. Într-o anumită măsură, dezordinile din Mali sînt o prelungire a războiului din Libia unde au intervenit puterile occidentale, în special Franţa lui Szarkozi, pentru a-l debarca de la putere pe Ghaddafi, un martor incomod – spun unii! – în cazul campaniilor electorale ale preşedintelui de dreapta! Tuaregii au luptat de partea lui Ghaddafi, iar în momentul cînd au fost obligaţi să se retragă au făcut-o ducînd cu ei o parte din armamentul greu al arsenalul libian. Cu aceste arme şi-au relansat tuaregii ofensiva împotriva puterii de la Bamako şi s-au dovedit de fapt extrem de eficienţi. Asocierea lor cu cu grupurile care predică războiul sfînt de sorginte „strămoşească” – salafistă! -este un fenomen nou, grav, de natură să provoace panică în regiunea Sahelului şi nelinişte în Europa. Occidentul european a început să se neliniştească în momentul în care tuaregii au declanşat revolta cerînd de fapt mai multă autonomie, sătui de nedreptăţile camarilei prezidenţiale, de segrecarea culturală, sărăcie şi „proasta guvernare” a guvernului de la Bamako. Din păcate, alianţa cu diverse mişcări salafiste s-a întors împotriva lor, pentru că, mai multe oraşe din nordul statului Mali sînt controlate în prezent de islamiştii radicali. Practic, asistăm în această zonă a Africii la un fel de răbufnire a unor forţe care vin dintr-un ev mediu întunecat, o ameninţare care planează deja asupra intereselor nucleare ale Franţei în Niger, un stat de frontieră, unde micile grupuri islamiste, instalate în nordul statului Mali, pot face incursiuni cu destulă uşurinţă.

Unii experţi consideră că situaţia din Mali este asemănătoare cu situaţia din Afghanistan. Ca şi acolo, în Mali, islamiştii sînt mai organizaţi şi mai instruiţi. Experţii consideră că o intervenţie poate duce la intensificarea activităţii islamiştilor în ţările învecinate cu Mali, deoarece graniţele dintre ele sînt simbolice şi, practic, nu sînt păzite. Probabil, o asemenea criză nu poate fi rezolvată numai prin intermediul unei intervenţii militare, deoarece ea include multe probleme. Nu este vorba numai de terorism, ci şi de mişcarea naţionalistă, liderii căreia tind către autonomie şi o mai bună guvernare a ţării. De asemenea, ei insistă asupra unei libertăţi religioase. Prin urmare, activitatea insurgenţilor are numeroase aspecte şi situaţia generală necesită o soluţie complexă.

La baza acestei instabilităţi politice stau mai mulţi factori ce converg într-un punct şi generează astfel de crize: insecuritatea alimentară, deşertificarea, schimbările climatice, procesele de democratizare incomplete marcate de excluderea socială, precum şi o întinerire a populaţiei fără o perspectivă de ocupare a forţei de muncă.

FRANCIZA AL-QAIDA DIN AFRICA

de MERKAVA

Derularea rapidă a evenimentelor militare din Africa Centrală şi invocarea cu obstinaţie a prezenţei Al-Qaida şi a sallafiştilor în Mali şi sudul Algerian, mă fac să public trei analize. Puţin spectaculoase şi scolastice. Dar, poate vor fi utile în analiza vremurilor care vin. Chiar şi "analiştilor" care clamează prezenţa Al-Qaida în acele zone, sau islamismul salafist, fără să ţină seama, sau omiţînd cu bună ştiinţă!, FRANCIZA Al-Qaida pentru grupările teroriste din Mali, influenţa redusă a islamului într-o populaţie cu credinţe ancestrale puternice, greu schimbabile, şi o populaţie tuaregă segregată cultural şi economic de către Guvernul de la Bamako, susţinut de Franţa. De asemenea, se ignoră controlul rutelor petroliere şi comerciale dintre Nigeria şi Senegal!

###

Evenimentele tragice de la 11 septembrie 2001 au adus în prim-planul vieţii internaţionale un nume nou: Al-Qaida! La fel de misterios, precum numele unor actori de film, sau locuri exotice, Al-Qaida s-a dovedit a fi, în foarte scurt timp, mai mult decît o creaţie hollywoodiană, chiar hichkockiană, ce părea să ameninţe: „sînt coşmarul, visul tău urît”, intrat triumfal pe „marele afiş” cu o publicitate în care s-au investit doar cîteva sute de mii de dolari. O asemenea publicitate, cu efecte negative în democraţiile reprezentative din America de Nord şi Europa, a făcut şi face prozeliţi în comunităţile fundamentaliste din întreaga lume, fie ele musulmane, dar nu numai. Paradoxal, deşi presa, analiştii şi opinia publică vorbesc despre Al-Qaida ca despre o organizaţie teroristă – cu structuri ierarhice bine determinate – realitatea demonstrează că „Baza” este mai mult o mişcare ideologică (poate o nouă religie?), iar Ben Ladden este simbolul şi martirul său!

„FUNDAŢIA” CARE A RĂSCOLIT LUMEA

Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Osama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă!

Apariţia şi existenţa Al-Qaida sînt strîns legate de Afganistan. În anii 80, combatanţii musulmani din această ţară constituiau reţele de recrutare la nivel mondial, „graţie sprijinului financiar saudit şi american”(Mario BALINT şi Raico CORNEA; Primul război al mileniului, Ed. AUGUSTA, 2001, pag.46). După retragerea sovietică din 1989, aceste reţele de luptători s-au desprins de proprii finanţatori. Aici, trebuie deschisă o paranteză: Afganistanul a fost eliberat de sub ocupaţie sovietică, principalul scop al mişcării tallibane. Cu toate acestea, instaurarea Califatului şi dobîndirea unui mod de viaţă – cu modificări la nivelul psihicului şi mentalului colectiv – au determinat apariţia, poate, a unei „noi specii” de care trebuie ţinut cont pe termen lung!, am închis paranteza. Al-Qaida a „coagulat” atunci, în jurul personalităţii lui Oussama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). La baza acestei „creaţii” se află dr. Abdullah Azzam, universitar saudit asasinat la sfîrşitul anilor 90 în Afganistan, şi şeicul Muqbel, al Yemenului, consideraţi a fi mentorii lui Ben Ladden, potrivit aceluiaşi Jean-Luc Marret. În două dintre operele sale, „Regăsirea caravanei” şi „Apărarea teritoriilor musulmane”, dr. Abdullah Azzam recomandă crearea unei „internaţionale” islamice în întreaga lume, o reţea globală de activişti musulmani fundamentalişti care să poată face legătura între organizaţiile islamiste din întreaga lume, constituindu-se ca o comunitate largă de combatanţi antrenaţi şi motivaţi. Al-Qaida îşi are originea în aceste idei şi în Maktab al Kidmat lil-mujahidin al-Arab (MaK), sau Biroul afgan, înfiinţat în 1982 de dr. Azzam, cu scopul mobilizării luptătorilor la jihad împotriva sovieticilor. În calitate de finanţator principal, Ben Ladden era considerat adjunctul lui Azzam. Potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu ( AFGANISTAN – un pămînt uitat de timp, Ed. Enciclopedică, 2002, pag. 43), MaK lucra în strînsă legătură cu serviciul de informaţii pakistanez, guvernul saudit, guvernul egiptean şi reţelele neorganizate ale fraţilor musulmani... şi cu două bănci saudite, Dar al Mal al Islami, fondată în 1981, şi Dalla al- Baraka, fondată în 1982, de către apropiaţi ai Regelui Fadh al Arabiei Saudite.

Dacă organizaţiile teroriste tradiţionale erau costituite în structuri piramidale, Al-Qaida s-a înfiinţat ca un sistem de sateliţi autonomi ce gravitează unul în jurul altuia, maktab, adică un fel de confederaţie mişcătoare, pe orizontală. Pe verticală, Al-Qaida este organizată în jurul lui Ben Ladden (emir general) şi, probabil, în prezent, în jurul lui Ayman al-Zawahiri, egiptean, co-fondator al Al-Qaida şi membru al comitetului consultativ şi al comitetului Fatwa. El este şi unul dintre conducătorii Jihadului Islamic Egiptean şi al Talaa’al al-Fateh, Avangarda cuceririi! Sub consiliul de conducere se află un consiliu consultativ religios, majlis al shura, un comitet militar, comitetul financiar, comitetul însărcinat cu problemele religioase şi juridice şi comitetul de informare – batalionul de PR al Al-Qaida! Cel mai important rămîne, însă, Consiliul consultativ religios, care ia în discuţie, în conformitate cu perceptele Coranului – aşa cum sînt ele traduse de salafişti! – acţiunile politice majore şi acţiunile teroriste. Pentru că, fundamentalismul religios este motorul de neoprit al acestei organizaţii!

„Kuran”!

Într-o noapte din cel de-al 40-lea an al vieţii, în luna lui Rammadan, Arhanghelul Gabriel îl trezeşte pe Mahommed şi-i strigă: „Citeşte” (Kuran)! El răspunde că nu ştie a citii, dar îngerul îi mai strigă de două ori: „Kuran”, cu sensul de a recita, de aspune „după el”(Balint, Mario: KANDAHAR, Ed. Mirton, 2002). De la acest îndemn pleacă şi povestea noastră, avînd la bază experienţa personală. Islamul este o religie tînără, în plină expansiune, percepută ca o ameninţare pentru celelalte religii fundamentale, monoteiste, dar şi pentru statul naţiune. Umma, comunitatea musulmană din întreaga lume, funcţionează după reguli pe care societăţile occidentale nu sînt dispuse să le accepte. Musulmanii sînt oameni aspri, la fel ca locurile în care trăiesc. Bătrînii au barba albă. Mintea lor este plină de înţelepciune, ochii lor au citit cartea vieţii. Cînd au primit prima cămilă au cunoscut gustul bogăţiei. Cînd au murit turmele de oi, au cunoscut nenorocirile mizeriei. Au văzut fîntîni secate, deci ştiu ce e disperarea, şi au văzut fîntînile pline cu apă, deci ştiu ce înseamnă bucuria. Ei ştiu că soarele aduce viaţa, dar ştiu, de asemenea, că soarele aduce şi moartea, lucru de care nu îşi dau seama locuitorii din Europa sau America temperate. Ştiu ce este setea şi ştiu ce este să fii sătul.

Ryszard Kapuscinski descria, într-un excelent volum de reportaje de călătorie prin fosta Uniune Sovietică, spiritul acestor oameni: „Oare, omenirea care s-a născut prin pustiuri, lucru despre care vorbesc toate mărturiile, nu va fi nevoită să se înapoieze acolo unde îşi are leagănul? Şi, atunci, la cine va veni să se sfătuiască acel orăşean transpirat, cu FIAT-ul lui supraîncălzit, cu frigiderul lui pe care nu va avea unde să-l pună în funcţie? Oare nu are să-l caute pe turkmenul cu barbă albă, sau pe tuaregul cu turban? Ei ştiu unde sînt fîntînile, adică ei cunosc tainele supravieţuirii, ale salvării. Ştiinţa lor, lipsită de caracter doctrinar şi de scolastică, este mare pentru că este pusă în slujba vieţii(sbl.n.). În Europa există obiceiul de a se scrie despre oamenii pustiurilor că sînt înapoiaţi, ba chiar foarte înapoiaţi. Nimeni nu-ţi spune că nu este îngăduit să emiţi asemenea verdicte despre nişte oameni care, în condiţiile cele mai cumplite, au ştiut să reziste mii de ani, creînd cel mai preţios tip de cultură, o cultură practică, îngăduind unor popoare întregi să existe şi să se dezvolte, în vreme ce, în aceeaşi perioadă, numeroase civilizaţii, bine statornicite au decăzut şi au dispărut pentru totdeauna de pe faţa pămîntului”.

Necitindu-l, cu siguranţă, pe călătorul polonez, mass-media a lipit etichete generalizate lumii islamice, în ultimii ani, ignorînd un spaţiu care include 46 de ţări şi o cincime din populaţia globului. Islamul ste religia întemeiată de Mohammed. În arabă, islam înseamnă „supunere devotată” faţă de Allah. Termenul mai circulă şi cu înţelesul de „lume musulmană”, lume care împărtăşeşte credinţa islamică (umma), precum şi de civilizaţie islamică (Delumeau, Jean: RELIGIILE LUMII, Ed. Humanitas, 1996, pag.327). Cel care se supune voiei lui Dumnezeu este musulman. Biblia Islamului este Coranul (Kuran). Coran înseamnă citeşte, dar şi recită. Spre deosebire de Biblie, această carte nu este doar o învăţătură morală, o întemeiere a credinţei, nu numai un codice religios, ci şi juridic, el reglementînd „întreaga viaţă religioasă, politică, civilă şi penală, pînă la ocupaţia zilnică” (Coranul, introducere). Este semnificativ că acolo unde Coranul nu conţine norme şi prevederi, rigorile islamului se îndeplinesc prin sunna, adică tradiţia, care cuprinde o serie de reguli obligatorii. Unde nu ajunge sunna, intră în vigoare igma, consensul comun al celor mai înalte autorităţi în domeniul teologiei musulmane. În sfîrşit, cînd nici acestea nu pot oferi dezlegări, se apelează la kiias, judecarea după cazuri analoge. Prin urmare, existenţa unui credincios musulman este reglată pînă în amănunt de codurile prezente în Coran, sau de alte norme de factură tot religioasă. Potrivit lui Delumeau (op.cit. pag. 328), cuvîntul jihad, tradus adesea prin „război sfînt”, înseamnă efort şi se aplică oricăror forme de efort depus contra propriilor indolenţe şi înclinaţii negative. Altfel spus, „jihadul iniţial” este lupta credinciosului cu sine pentru curăţarea de păcate şi se regăseşte, ca practică religioasă, şi în ortodoxie, de exemplu!

Potrivit lui Cristian Barna (JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008, pag. 17), apariţia statului-naţiune, ca mod definitoriu de viaţă, „dică organizarea oamenilor în comunităţi imaginate atît în minte cît şi pe hartă” a generat secularismul, prin separarea bisericii de stat, în lumea creştină şi prin colonizări şi cuceriri succesive, în restul lumii. Topit într-o raţionalitate tehnocrată şi ştiinţifică, preocupat să-şi gestioneze coloniile, secularismul a denunţat religia ca fiind iraţională, tradiţionalistă şi, în consecinţă, anti-modernistă! În zilele noastre, sub asaltul globalizării, musulmanii sînt martori la destrămarea civilizaţiei şi instituţiilor islamice, baza morală spulberîndu-se şi generînd un sentiment de instabilitate. Aflat sub sentimentul de frustrare în faţa consecinţelor colonizărilor, brutale şi traumatizante, („Iraqul, această nebunie a lui Churchill care a pus la un loc două puţuri de petrol, Kirkuk şi Basra” fără să ţină cont de incompatibilităţile societale din acel spaţiu!) care au generat un profund sentiment de alienare, spaţiul islamic a generat JIHADUL interpretat, care reprezintă, de fapt, potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu (op.cit. pag.23) „inabilitatea unor societăţi musulmane de a acumula modernizările puse la dispoziţie de civilizaţia şi cultura occidentale”. Doctrina jihadului, ca unică soluţie de luptă împotriva secularismului, blamează modernismul secular sau lipsa de consideraţie faţă de valorile religioase care au dus, în ultimii 30 de ani la crize identitare în rîndul populaţiei, ce permit globalizarea, economică, în primul rînd. Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi... o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori. Selectarea acestora este însă o trecere la limită şi se realizează nu doar prin „decuparea“ unor valori dintre alte valori, ci prin afirmarea exclusivă şi agresivă a celor selectate şi negarea violentă a celor neselectate. Sunnismul sectar, reprezentat de wahabism, este exponentul cel mai de seamă al fundamentalismului islamic. El are ca expresie directă terorismul. Salafismul, salaf – strămoşii noştri - este considerat cel mai pur curent şi critică decadenţa anumitori conducători şi prezenţa trupelor occidentale pe pămîntul sfînt al Islamului. Salafismul se bazează pe trei percepte: purificarea constantă a sufletului, lupta împotriva corupţiei şi ipocriziei, integritatea şi echitatea ca valori morale, monoteismul şi recunoaşterea Coranului ca sursă indiscutabilă a Islamului. Apropiat de wahabism care, potrivit lui Sayyed Abdul A’la Maududi, unul dintre părinţii ideologici ai fundamentalismului Islamic, citat de Cristian Barna (op.cit. pag. 37), este „un sistem comprehensiv, prin care se urmăreşte anihilarea tuturor sistemelor tiranice şi stabilirea strategiei proprii pentru bunăstarea umanităţii”, salafismul îi consideră apostaţi pe musulmanii care nu trăiesc după canoanele tradiţionale ale Islamului şi nu respectă sharî’a, legea islamică. Pe aceste percepte funcţionează Al-Qaida, dar şi pe ideile obscurantiste ale mollahilor din Peshawar, care promovează o interpretare actualizată a deobandismului, şcoală de gîndire islamică integristă originară din Deoband, India! Potrivit lui Jean-Charles Brisard (Zarqawi, noua faţă a Al-Qaida, Ed. Aquila, 2005, pag. 36), la origine, deobandismul era o ramură a islamului sunnit, favorabil luptei contra coloniştilor britanici din India. Mollahii pakistanezi predicau ura şi violenţa contra regimurilor occidentale acuzate de a fi necredincioase şi de a se comporta ca nişte puteri coloniale în Asia Centrală.

ISLAMUL VAGABOND

După căderea fostului regim pro-sovietic de la Kabul, în 1992, războiul civil din Afganistan a fost marcat, cu precădere, de schimbări la nivelul raporturilor de forţe. Pakistanul este la originea ascensiunii la putere a talibanilor din 1994. În şapte ani, “studenţii la teologie” au reuşit să cucerească peste 90% din teritoriul afgan. Potrivit Jane’s Intelligence Review ,citată de Mario Balint şi Raico Cornea în „Primul război al mileniului”, pag. 47, în septembrie 2001, armatei 60.000 de talibani i se adăugau alte 12.000 de „afgani arabi”, „legiunea străină a mujahedinilor”, veniţi, în special din ţări din Orientul Mijlociu, loiali lui Osama Ben Ladden. Aceştia au fost aduşi în Pakistan şi Afganistan să lupte împotriva sovieticilor. Au fost primiţi în „case de oaspeţi” după care, în funcţie de naţionalitatea lor, erau trimişi să se instruiască şi să vieţuiască în taberele de antrenament. Ei sînt, în momentul de faţă, „islamul vagabond”, cum l-a numit un profesor universitar libanez, reţeaua transnaţională care proliferează terorismul ca meserie!, Iar taberele de antrenament au devenit adevărate mall-uri de unde reţelele se pot „aproviziona” cu specialişti în arme şi explozivi.

Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Poţi analiza terorismul prin prisma efectelor sale distrugătoare, sau prin prisma cauzelor, amintite deja: alienare culturală şi socială, sărăcie, lipsă de perspective, oprimare, un acut sentiment de nedreptate care ţi se face permanent. Al-Qaida poate fi analizată prin ambele prisme. Mai există, însă, o cale: terorismul ca meserie! Pentru că, în 27 de ani de la înfiinţarea MaK de către dr. Azzam şi Ben Ladden, generaţiile de luptători antrenaţi în taberele speciale au învăţat că acesta este unicul mod în care se poate trăii, util, iar meseria de terorist este una bună!

Una dintre cele mai cunoscute tabere de antrenament este Sada (ecoul), unde s-a format în mînuirea armamentului de infanterie şi RPG celebrul Abou Mussab al-Zarqawi. Potrivit lui J-C. Brisard (op.cit. pag. 36), Tabăra de la Sada, amplasată la graniţa afgano-pakistaneză, era condusă de un bărbat de origine iraqiană, colaborator apropiat a lui Abdul Sayyaf, principal conducător al Partidului de Uniune Islamică, care controla zona din jurul Kabulului, în 1993. Trupele lui Sayyaf sînt cunoscute ca fiind printre cele mai dure facţiuni afgane, practicînd violul şi decapitarea. În tabăra de la Sada s-a pregătit Ramzi Yussef, iniţiatorul primului atentat de la World Trade Center, din 26 februarie 1993, potrivit mărturiei lui Jamal Al-Fadl, din 20 februarie 2001, în procesul US versus Osama Ben Laden, citat de J.C. Brisard (op.cit.).

Tabăra de la Herat este, poate, cea mai importantă şi pentru faptul că, de la începutul anului 2000 este condusă de celebrul terorist iordanian, dar şi conform unui memorandum de informaţii al Consiliului Naţional de Securitate American, datat 29 aprilie 1999, prin care se spune că Al-Qaida ar fi utilizat încă din acea vreme tabăra de la Herat în scopul de a stoca material nuclear (Raport al Comisiei 11 septembrie, nota 181, cap. 4, Memorandum de informaţii al NSC). În tabăra de la Herat existau permanent recruţi din 18 naţionalităţi diferite care se antrenau în mînuirea explozibilului şi armelor chimice. Tabăra era aproape de graniţa cu Iranul, aproape de postul de vamă şi de sediul guvernatorului din Herat, Abdel Manan Khawajazai. Această tabără deschidea drumul spre Kurdistanul Iraqian şi controla rutele jihadului care duc în Caucaz, via Turkmanistan. Încă din 1996, autorităţile de la Moscova au semnalat că unii rebeli ceceni provin din tabăra de la Ziaraj, provincia Herat! Patru mujahedini din tabăra de la Herat înfiinţează prima tabără de instrucţie a „afganilor arabi” de la Khurmal, în Kurdistanul iraqian, avînd drept obiectiv reorganizarea rezistenţei islamiste din regiune.

Modelul taberelor afgane au fost „exportate” în tot spaţiul islamic. După declanşarea războiului din Afganistan împotriva talibanilor, în 2001, identitatea inamicului s-a schimbat brusc. Cei care plecaseră cu entuziasm să combată ocupantul sovietic, reveneau în ţările de origine cu o ură feroce la adresa Statelor Unite şi Israelului. Timpurile s-au schimbat de-a binelea! Mujahedinii cei mai motivaţi au plecat în Cecenia sau Bosnia-Herţegovina şi, ulterior, în Kosovo. Bombardamentele americane au pus pe fugă talibanii şi membri Al-Qaida. Unii au trecut pasul Khyber şi s-au retras în zonele tribale ale Waziristanului. Alţii au pornit spre Caucaz - Cecenia, Daghestan şi Georgia – Europa, Africa şi Peninsula Arabă.

Potrivit unui document, „activitatea Al-Qaida a început la 10 septembrie 1988 cu un grup de 15 fraţi, dintre care 9 însărcinaţi cu administraţia”. Al-Qaida s-a născut şi se hrăneşte cu Jihad, ceea ce i-a permis să formeze islamişti începînd cu 1996. Cauzele rămîn aceleaşi, societatea secularistă fiind incapabilă să le anuleze! În acest context, jihadul rămîne resortul fundamental al Al-Qaida, ca nouă ideologie de luptă, şi altor grupări islamiste de inspiraţie afgană. Interesant mi se pare că Al-Qaida ca ideologie a inspirat şi alte grupări fundamentaliste, nu neapărat islamice, promovînd un sistem de francizare. Fraţii Ierusalimului este o grupare creştină, identificată în 2007 în Syria şi Liban. Finalul războiului cu terorismul de tip Al-Qaida depinde de capacitatea noastră de anihilare a cauzelor generatoare de terorişti de profesie şi de a-l înţelege, în scopul de a evita fertilizarea altor terenuri propice. Ce face Franţa, acum, în Mali este o încercare palidă de destructurare a grupărilor de guerillă, născute din problemele uriaşe generate de colonizare!

SECURITATEA IC ŞI PMC

 de MERKAVA

Motto: „Cei nedoriţi, care fac lucruri de neiertat pentru cei nerecunoscători”.

Argument

În secolul nostru, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un PRODUS DE CONSUM, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. Sfîrşitul Războiului Rece a modificat, fără îndoială, balanţa de putere mondială. Vechile probleme ale lumii contemporane, precum creşterea demografică necontrolată în unele regiuni şi îmbătrînirea dramatică a populaţiei în altele, reducerea rezervelor de apă, hrană şi resurse energetice, degradarea mediului etc., s-au acutizat şi au efecte nebănuite.  În plus, altele noi şi-au făcut apariţia: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată. Intensificarea conflictelor locale şi regionale, determinate, în principal, de cauze de natură etnică, religioasă, teritorială sau ideologică, dar cu un puternic substrat economic, au impus dezvoltarea şi perpetuarea mijloacelor non-militare de soluţionare, instrumentul militar constituind ultima măsură dorită. Globalizarea transcende toate aceste caracteristici ale lumii moderne. Fenomenul favorizează atît creşterea economică şi dezvoltarea, prin integrarea economiilor lumii, cît şi aspecte mai puţin dorite, precum accentuarea decalajelor economice şi a sărăciei în unele zone, migraţia ilegală, mondializarea criminalităţii etc. Sporirea gradului de interdependenţă şi interacţiune în plan economic, tehnologic, cultural şi politic determină o evoluţie similară şi în planul securităţii, cu implicaţii importante în domeniul creşterii stabilităţii relaţiilor internaţionale.

Securitatea unei naţiuni, în conformitate cu „Strategia Europeană de Securitate”, este definită de următoarele cinci dimensiuni: politică, militară, economică, diplomatică şi de protecţie a mediului. Mediul de securitate internaţional, care înglobează şi securitatea naţională, prezintă mutaţii tot mai evidente, sesizîndu-se creşterea ponderii agresiunilor de tip non-militar precum cele economice, financiar-bancare, imagologice, sau informaţionale. Gestionarea securităţii constituie „un proces deliberat prin care se vizează evaluarea riscului şi punerea în operă a acţiunilor destinate să-l aducă la un nivel determinat şi acceptabil, cu un cost acceptabil” (Dr. Tobă Francisc,  PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale, Bucuresti, 2006). Alain Bauer, consultant pentru securitate urbană din Franţa, afirma că „statul trebuie să controleze securitatea în loc să o gestioneze”. (Bruxelles, decembrie 2001, a treia Conferinţă a Serviciilor Private de Securitate a CoESS). Logica construirii infrastructurilor critice de pînă în prezent nu a fost bazată pe considerente de ameninţări ori factori de risc externi, ci, mai degrabă, pe un anumit standard de securizare intrinsecă a sistemului. Realizarea reţelelor de distribuţie de hidrocarburi, de exemplu, s-a bazat pe indicatori precum: necesarul energetic al populaţiei vizate de proiect, condiţiile concrete de realizare a distribuţiei şi siguranţa transportului (înlăturarea factorilor nocivi, a eventualelor cauze care ar putea conduce la starea de neîntrebuinţare/ avarii etc.). Stabilirea măsurilor de securitate ale acestei IC trebuie să vizeze atît domeniul organizaţional (strategii şi politici de securitate interne, care să includă instruirea în cadru organizat şi securitatea personalului), cît şi domeniul securităţii fizice şi informatice a sistemelor care formează infrastructura critică propriu-zisă.  Un element imperativ al protejării sistemelor critice este promovarea culturii de securitate, în fapt, o cerinţă NATO!, prin conlucrarea proprietarului, operatorului, utilizatorului şi expertului din terţă parte, plecînd de la informarea, educarea şi instruirea periodică a populaţiei, desfăşurarea de exerciţii de simulare a unor incidente majore, în urma cărora să se studieze modalitatea de coordonare a serviciilor asigurate atît de către sectorul privat sau ONG, cît şi de autorităţile de stat cu atribuţii în domeniu.

Prezentul studiu vizează tocmai aceste aspecte, dar şi cele referitoare la implicarea Companiilor Militare Private în protecţia infrastructurilor critice.

Infrastructuri critice. Definiţii. Infrastructurile locale şi regionale în perspectiva „oraşelor stat”.

În întreaga lume, la începutul secolului XXI, au început să se manifeste schimbări profunde ce au afectat viaţa socială, politică, economică şi militară a statelor, în aceste condiţii, realizarea securităţii va necesita în continuare capabilităţi militare atît pentru prevenirea, cît şi pentru respingerea agresiunii, indiferent de natura acesteia. Iar, securitatea infrastructurii critice devine vitală. În literatura de specialitate se utilizează sintagma „infrastructură critică” pentru orice entitate economică funcţională care oferă produse şi servicii de utilitate publică vitale pentru întreaga societate, a cărei distrugere, degradare ori nefuncţionare produc un impact major asupra populaţiei şi economiei la nivel local sau regional, fiind incluse în categoria obiectivelor de importanţă naţională.
    Infrastructura poate fi definită ca ansamblul elementelor materiale (construcţii, echipamente, instalaţii, mijloace de transport, monumente etc), organizaţionale (reţele de transport, alimentare, telecomunicaţii, educaţionale şi de sănătate) şi informaţionale (date, informaţii, tehnici şi proceduri) ale unui macrosistem social care îi asigură funcţionalitatea. Orice infrastructură ineficient protejată se poate afla în situaţii critice, cu consecinţe negative în planul securităţii naţionale. În categoria infrastructurilor critice sînt incluse, aşadar, toate structurile vitale unei societăţi: sisteme de electricitate, obiective şi instalaţii nucleare, sisteme informatice şi de telecomunicaţii, sisteme de extracşie, prelucrare, depozitare şi transport ale resurselor primare de energie, sistemele de aprovizionare cu apă, infrastructura şi mijloacele de comunicaţii, sistemele bancare, financiare şi de asigurări, serviciile de sănătate şi intervenţie în situaţii de urgenţă, valorile şi utilităţile publice de interes strategic şi autorităţile publice. Infrastructura critică reprezintă o valoare de securitate naţională, iar funcţionalitatea şi viabilitatea acesteia asigură atributul fundamental al existenţei statului şi constituie referinţa în elaborarea politicii de securitate naţională. De asemenea, infrastructura critică exprimă necesităţi naţionale de securitate materializate în oportunităţi şi asigură susţinerea componentelor strategice fundamentale ale securităţii naţionale.
    Înfrastructura critică este vulnerabilă la acţiunile unor factori interni şi externi, protecţia acesteia asigurîndu-se fizic, juridic şi informaţional, de către entităţi ale statului, componente ale sistemului naţional de apărare, sau companii private din industria păcii şi securităţii.
Ameninţarea externă a infrastructurii critice este cea mai dinamică. În SUA, „infrastructura critică” este definită de „The USA Patriot Act” ca sisteme şi valori fizice sau virtuale de importanţă deosebită pentru Statele Unite, astfel încît expunerea sau distrugerea acestor sisteme sau valori ar putea avea un impact negativ asupra securităţii, securităţii economice, stării de sănătate publică şi siguranţa cetăţeanului. Deşi principal rezervor al „globalizării” SUA este prima entitate statală afectată de aceasta, ca important factor de ameninţare la adresa infrastructurii critice. Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI  (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! În noul mediu de securitate, foarte dinamic şi puternic interconectat, se afirmă nu importanţa numărului resurselor, ci legătura dintre ele, adică tocmai infrastructura critică.  Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Statele-naţiune fac faţă cu greu influenţelor mediului global, dominat accentuat de ONG transnaţionale şi corporaţii transnaţionale. Efectele globalizării afectează infrastructurile critice din statele naţiune. Creşterea şomajului, se estimează a fi de pînă la 20% în prima jumătate a secolului XXI, tendinţa transnaţionalizării în unele domenii, unde statul deţinea monopolul care, trebuie să recunoaştem, afectează dezvoltarea economică, dar şi efectele descentralizării, prilej cu care comunităţi locale pot dobîndi puteri sporite în relaţiile cu autoritatea naţională. Dar cel mai evident efect nagativ este acela că globalizarea generează instabilitate socială, datorită concurenţei forţei de muncă naţionale de către imigranţi, creşterea numărului populaţiei, accentuarea sărăciei şi criza de resurse, tensiunile rasiale şi etnice, inflaţia şi şomajul, tensiunile care apar  între ţările care „au” şi ţările care „nu au”, valurile de refugiaţi alungaţi de războaie şi  represiune, imigranţii care se deplasează din statele mai sărace către cele mai  prospere, deseori aducînd cu ei conflictele ţărilor de unde provin, dezintegrarea structurilor tradiţionale de autoritate. La acestea se adaugă şi alte efecte complementare precum transferul de capital naţional în afara statului, fluxuri necontrolate de capital transnaţional, dislocarea naţiunii în comunităţi etnice şi religioase, presiuni asupra elaborării şi conţinutului actelor normative interne, distrugerea unor ramuri industriale ce lucrau cu resurse locale, ceea ce în ansamblu duce la dezechilibru. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi.
Ameninţarea internă este considerată un atribut al statelor slabe. Nivelul ridicat de riscuri interne la adresa infrastructurii critice se poate transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava, „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării.
În România, problema infrastructurii critice este deosebit de actuală în noul context de securitate. La 5 aprilie 2002 a fost adoptată Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în care sînt precizate şi „elementele infrastructurii de suport a vieţii sociale”, care pot constitui ţinte operaţionale şi necesită a fi protejate prin măsuri specifice. Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului defineşte obiectivele de importanţă strategică: „obiectivele forţelor armate şi cele de importanţă deosebită pentru apărarea ţării, activitatea statului, economie, cultură şi artă, localurile misiunilor diplomatice sau ale organizaţiilor internaţionale şi facilităţile de infrastructură sau locurile de utilitate publică”; facilităţile de infrastructură: „utilităţi publice sau private care asigură sau distribuie servicii în beneficiul populaţiei, precum apă şi canalizare, energie, combustibil, comunicaţii, servicii bancare şi medicale, reţele de telecomunicaţii şi comunicaţionale”; facilităţi de stat şi guvernamentale şi sistemul de transport: „facilităţi, mijloace de transport şi instrumente publice sau private”. La 25 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea Nr. 535, privind prevenirea şi combaterea terorismului care prevede că: „factorii materiali – de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de stat şi guvernamentale, facilităţile vieţii sociale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale – constituie elemente ale infrastructurii naţionale. Acestea pot constitui ţinte pentru acţiuni de tip militar sau non-militar.
În cadrul unui studiu elaborat de Centrul pentru Studii Strategice de Securitate şi Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare Bucureşti, intitulat „Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie” autorii dr.Grigore Alexandrescu şi dr.Gheorghe Văduva abordează problematica protecţiei infrastructurii critice (PIC) din perspective sistemice. În opinia autorilor putem distinge, în raport de locaţie, rolul şi importanţa pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor, a securităţii acestora următoarele clase de infrastructuri:
1. infrastructuri obişnuite – IO,
2. infrastructuri speciale – IS,
3. infrastructuri critice – IC.
Autorii studiului, reputaţi analişti militari, apreciază că IC constituie „un bun material care este vital pentru funcţionarea economiei şi societăţii” iar prin PIC putem admite „totalitatea măsurilor stabilite pentru reducerea riscurilor de blocare a funcţionării sau de distrugere a unei infrastructuri critice. În condiţiile destructurării statelor, a tendinţei de regionalizare accentuată prin pierderea suveranităţii naţionale, ca o consecinţă directă a globalizării economice şi financiare, putem spune că asistăm la creşterea importanţei tuturor tipurilor de infrastructură, infrastructura obişnuită, IO, putînd deveni oricînd Infrastructură Critică.

Infrastructurile Critice şi securitatea energetică
Mediul de securitate este o realitate reprezentată de ansamblul condiţiilor, proceselor şi fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, militare, ecologice şi informaţionale, interne şi internaţionale, care condiţionează nivelul de protecţie a individului, comunităţii, statului, zonei, regiunii ş.a.m.d., pe timpul promovării propriilor interese ale acestora.  Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale vieţii sociale. Pe de o parte, vechi actori îşi reduc ponderea sau dispar de pe scena internaţională, iar pe de altă parte alţi actori de tip statal, sisteme integrate economico-politice şi militare, corporaţii şi ONG-uri transnaţionale, organizaţii regionale, continentale şi globale îşi dispută şi împart „prima scenă a lumii”. Prin urmare, după sfîrşitul perioadei bipolare, mediul de securitate a devenit mult mai fluid, complex şi volatil, iar modificările de orice natură produse într-o parte a lumii se propagă cu efecte pozitive sau negative în altă parte a mapamondului.

Secolul XXI a adus, pe lîngă speranţe mai mari, şi o serie de noi riscuri şi ameninţări, mai ales non-militare, ce transcend graniţele naţionale şi necesită, pentru contracararea lor, în special măsuri non-militare complexe. După cum se susţine şi în proiectul noii Strategii de Securitate Naţională a României, globalizarea este principalul fenomen care influenţează mediul de securitate contemporan, creînd atît oportunităţi, cît şi noi riscuri şi ameninţări. Globalizarea favorizează atît competiţia/cooperarea pentru putere, cît şi lupta pentru resurse, rute de transport şi pieţe de desfacere, deci, pentru Infrastructuri Critice. Accesul diferenţiat la resurse afectează relaţiile dintre state cu consecinţe dintre cele mai distrugătoare. Asistăm la o accentuare a dezastrelor naturale, epuizare a resurselor energetice, creştere demografică corelată cu reducerea resurselor de apă şi hrană, încălzire a climei etc., fenomene ce continuă să influenţeze stabilitatea globală.  „Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare, tulburărilor sociale etc., răspîndirea conflictelor de tip etnico-religioase, rămîn o realitate a mediului de securitate actual.  Un fapt de necontestat al secolului XXI îl reprezintă dependenţa din ce în ce mai mare a economiilor lumii de resursele energetice. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie, iar lupta pentru resurse domină geopolitica secolului XXI. Problema resurselor prezintă multe faţete, deficitul acestora avînd un rol important în declanşarea sau amplificarea unor conflicte, de polarizare sau de catalizare a forţelor. Resursele energetice şi de materii prime sunt, în general, limitate şi repartizate neuniform pe întinderea Terrei.
De altfel, există şi o lege a rarităţii resurselor, care constă în aceea că volumul, structura şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Spectrul epuizării în următorii ani a resurselor energetice a făcut ca o parte însemnată a politicilor externe, dar şi a celor de putere, să fie preocupată, pe de o parte, de accesibilitatea conductelor şi terminalelor, viitoarele trasee ale rutelor energetice (Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, BĂHNĂREANU Cristian,  RESURSELE ENERGETICE ŞI MEDIUL DE SECURITATE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI,  Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006, pag. 12) Poziţia unei ţări în sistemul economic şi politic internaţional depinde de capacitatea sa de a produce petrol şi gaze naturale, de controlul pe care îl exercită asupra rezervelor de resurse energetice. În prezent, un sistem imens şi complicat mută peste 2.673 mld. m3 de gaze naturale şi 80 milioane barili de petrol de la producători la consumatori. Fără îndoială că există o legătură între deţinerea, cererea, aprovizionarea şi utilizarea resurselor
energetice, răspândirea lor geografică şi accesul la ele.
Controlul resurselor energetice – petrol, gaze naturale şi lichefiate, combustibili fosili – a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru actorii majori ai scenei internaţionale (SUA, UE, Federaţia Rusă), ci şi pentru noile puteri în ascensiune (China şi India).  Astfel, o serie de reţele şi conducte de transport funcţionale, precum Drujba, Baku-Ceyhan-Tbilisi, Blue Stream, Nabucco etc., aprovizionează deja marii consumatori, iar multe altele se află în fază de proiect sau în diverse etape de finalizare (Bahnarean, op.cit). Accesul la resursele energetice din Est necesită dezvoltarea unei infrastructuri adecvate intereselor occidentale: distanţa cît mai scurtă de la sursă la utilizatorul final, capacitatea de transport al conductei, costuri de producţie cît mai mici, costuri de transport cît mai reduse, tranzitarea unor zone stabile, facilităţi portuare şi de transport maritim şi fluvial etc. Conform statisticii celor de la Simdex (The Simdex Future Pipeline Projects Worldwide Guide, May 2006, www.simdex.com.), pînă în mai 2006 numărul de proiecte ale unor conducte la nivel mondial era de 381 cu o lungime totală de circa 195.000 km, din care 174 în America de Nord, 31 în America Latină, 47 în Europa, 16 în Africa, 96 în Orientul Mijlociu şi Asia şi 17 în Austral-asia.
Pentru cei mai mulţi specialişti, securitatea energetică înseamnă producerea energiei necesare în propria ţară şi o dependenţă cît mai redusă de importurile externe. Mărturisesc că împărtăşesc ideea! Însă, securitatea energetică vizează trei dimensiuni: asigurarea unor surse alternative de aprovizionare, identificarea unor rute energetice alternative şi securizarea surselor şi rutelor de transport existente. Conceptul Strategic al NATO prevede protejarea rutelor vitale de aprovizionare ca fiind una dintre problemele critice pentru securitatea membrilor organizaţiei. Prin urmare, securitatea energetică nu mai este doar o problemă economică, ci devine una mult mai profundă, cu implicaţii politico-militare.  Desigur că securitatea energetică nu este ameninţată doar de terorism, tulburări politice, conflicte armate, piraterie, ci este vulnerabilă şi la uragane, inundaţii, cutremure sau distrugeri provocate de „mîna omului”. Principalele puteri şi marile companii multinaţionale apelează
tot mai des la diferite metode clandestine pentru a controla cîmpurile bogate în resurse energetice şi chiar la intervenţia militară. Mai mult, diferite facţiuni de rebeli acţionează împotriva propriilor guverne în speranţa obţinerii unei părţi din veniturile industriei petroliere. De asemenea, disputele teritoriale asupra rezervelor de hidrocarburi reprezintă o altă verigă de legătură dintre aceste resurse şi violenţă. În viitor, ne putem aştepta ca, odată ce producţia de hidrocarburi va atinge cotele maxime, iar consumul şi preţurile vor continua să crească,  disputele şi conflictele pe marginea acestor resurse epuizabile să sporească şi să constituie o constantă pe agenda de securitate a comunităţii internaţionale. Riscul unor conflicte având la bază accesul, controlul şi exploatarea resurselor energetice se va menţine, în continuare, destul de ridicat.

Infrastructurile Critice şi ameninţările. Conflictul asimetric.

Potrivit analiştilor în securitate, ameninţările la adresa securităţii comunitare şi a Infrastructurilor Critice, sînt multiple.   Pe plan intern/În plan politic: migraţia de la un partid la altul; nediferenţierea doctrinelor; apariţia şi proliferarea extremismului; exacerbarea luptei pentru putere; creşterea neîncrederii populaţiei în clasa  politică; incoerenţa şi lipsa de realism a programelor politice, mai ales a celor de guvernare; campanii electorale murdare; corupţie; terorism politic.  În plan economic: scăderea drastică a produsului intern brut; instabilitatea economică; scumpiri, preţuri fluctuante; sporirea dificultăţii procurării resurselor; migraţia forţei de muncă în afara graniţelor; scăderea îngrijorătoare a nivelului de trai; apariţia şi proliferarea economiei subterane; apariţia parazitismului economic; spălarea banilor; accentuarea criminalităţii economico-financiare; apariţia şi proliferarea terorismului economic; deteriorarea infrastructurilor economice.  În plan social: instabilitatea socială; creşterea anomiei sociale; degradarea sistemului de valori naţionale; degradarea condiţiei umane; emigraţie; mişcări sociale numeroase; creşterea ratei infracţionalităţii şi a criminalităţii; apariţia şi proliferarea reţelelor traficanţilor de droguri, de carne vie etc.; trafic de influenţă şi corupţie. Percepţia că statul este incapabil să-şi protejeze cetăţenii stimulează cerinţa pentru modalităţi alternative de asigurare a securităţii, ceea ce determină dezvoltarea sectorului privat de servicii de securitate. Pentru ca securitatea naţională să se regăsească în comportamentul cotidian al individului, el trebuie să posede o cultură de securitate. Cultura de securitate trebuie să evidenţíeze capacitatea membrilor societăţii de a înţelege riscurile, provocările şi ameninţările la adresa securităţii naţionale, identificate şi confirmate de organele abilitate în domeniu. Lipsa unei culturi de securitate naţională la nivelul întregii societăţi care să răspundă cerinţelor democraţiei consolidate de tip occidental, precum şi calităţii de membru al NATO, despre care  populaţia posedă cunoştinţe insuficiente, este extrem de vizibilă.  O astfel de societate trebuie să-şi creeze propriile organisme neguvernamentale şi structuri, care să preia calificat, în domeniul privat a atribuţiilor de identificare şi evaluare a riscurilor, provocărilor şi ameninţărilor, de informare a individului. 

Pe plan zonal, regional, internaţional
Printre principalele caracteristici ale situaţiilor zonale, regionale şi internaţionale generatoare de crize se situează şi următoarele: apariţia şi proliferarea unor tendinţe de revizuire a frontierelor; criza resurselor; accelerarea traficului ilegal de mărfuri  şi proliferarea contrabandei; emigraţia spre ţările dezvoltate şi stabile; apariţia reţelelor transfrontaliere ale traficului de droguri, prostituţiei  şi crimei organizate; înmulţirea societăţilor fantomă transnaţionale  care finanţează crima organizată şi terorismul; apariţia şi înmulţirea  unor baze disparate (sau sucursale ale altora care se află, de regulă, în ţările dezvoltate) ale terorismului internaţional; proliferarea diferendelor etnice; războaiele de secesiune etc. Abordarea de ansamblu a conceptului de securitate aduce în discuţie componente fundamentale ale acesteia care impun atât definirea cît şi evidenţierea necesităţii implementării lor în politicile interne şi externe ale statelor, precum şi în structurile societăţii civile, create în scopul respectării drepturilor omului şi libertăţilor lui fundamentale. În context, putem menţiona securitatea internaţională (zonală, regională ), securitatea naţională, securitatea intereselor unei colectivităţi şi securitatea persoanei, a individului. În mileniul trei securitatea unui popor se află în interdependenţă şi în context cu securitatea internaţională ( zonală, regională), într-o permanentă ecuaţie – consumator de securitate - generator de securitate, nu numai prin raportare la propria
securitate dar şi printr-o participare activă, politică, diplomatică, militară, materială, financiară şi de altă natură la realizarea securităţii regionale sau zonale. 

Aceste stări au cel puţin două tipuri de determinări. Ele sînt, pe de o parte, o urmare a acţiunii unor cauze interne (politice, sociale, economice), care îşi află originea în nevoia de schimbare, în legea dezvoltării sociale, şi, pe de altă parte, un efect al unor cauze induse sau produse de factori destabilizanţi! Securitatea economică este cea care generează resursele de securitate. Ponderea tot mai crescută a riscurilor şi ameninţărilor non-militare a determinat reconsiderarea managementului securităţii, devenind tot mai evidentă necesitatea abordării parteneriatului public-privat. Este o lume nouă cu care ne confruntăm direct. De aceea, politicienii noştri sînt extrem de confuzi.

După unii sociologi, societatea actuală este o societate a riscului. Ulrich Beck (1992, pag. 35), consideră că trăim o etapă avansată a modernităţii, centrată în jurul conceptului de risc, care generează atît riscuri fără precedent, cît şi eforturi colective de combatere a acestora. În lumea reală, ameninţările la adresa securităţii, sînt cu mult mai mari decît resursele pe care le avem la dispoziţie pentru a le combate, iar ameninţările asimetrice sînt o realitate cotidiană. Riscurile de tip asimetric sînt specifice activităţii umane. Ele se menţin atît în perioadele de schimbări radicale, revoluţionare, care sînt guvernate, în general, de teoria haosului, cît şi în scurtele perioade de linearitate relativă, de stabilitate economică, socială şi militară, care se caracterizează de o oarecare diminuare a asimetriilor conflictuale.  Încă din cele mai vechi timpuri, luptătorii, dar mai ales conducătorii lor, au căutat modalităţi de realizare a superiorităţii faţă de adversar sau, dimpotrivă, căi şi metode de a evita sau compensa superioritatea acestuia pentru a obţine avantaje chiar şi într-o situaţie de inferioritate, a exploata în avantajul propriu asimetria, chiar dacă aceasta le era defavorabilă. „Victoria poate fi creată“ – spunea Sun Tzî, cu o jumătate de mileniu î.e.n., în lucrarea „Arta războiului”. Pentru aceasta, însă, nu e de-ajuns numărul sau forţa. De aceea, în lucrare se insistă permanent pe investiţia de inteligenţă, de pricepere, de abilitate, pe capacitatea de analiză şi sinteză, pe iniţiativa creatoare, pe găsirea unor soluţii de contracarare a superiorităţii adversarului, în situaţii de asimetrie, de conflict asimetric, cum am spune noi astăzi. „Întreaga artă a războiului se bazează pe înşelătorie. De aceea, dacă eşti capabil, simulează incapacitatea; dacă eşti activ, simulează pasivitatea. Dacă eşti aproape, fă să se creadă că eşti departe şi dacă eşti departe, fă să se creadă că eşti aproape. Agresiunea nu trebuie să fie neapărat de natură militară.  Ea poate să fie de natură politică, culturală, economică etc. În fapt, agresiunea nici nu trebuie să se producă la modul efectiv. Motivaţiile celor dispuşi să recurgă la ameninţări asimetrice pot să fie diverse, inclusiv de ordin economic, etnic sau religios.  Terorismul, ca domeniu predilect de manifestare a războiului asimetric, rămîne o problemă transnaţională majoră, propulsat fiind continuu de motivaţii etnice, religioase, naţionaliste, separatiste, politice şi economice. El reprezintă, principala formă de acţiune asimetrică. În viitorul previzibil, pe lîngă terorism, de toate nuanţele, se vor manifesta, cu predilecţie, războaie locale, insurgenţe şi contra-insurgenţa, campanii antidrog, conflicte de intensitate redusă, lupte de guerillă şi de stradă şi operaţii diverse de menţinere a păcii etc., ceea ce necesită tactici, echipamente, efective şi instruire diferite faţă de cele convenţionale.
„Preceptele lui Sun Tzî extrase din Arta războiului:
1. Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului.
2. Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri dubioase.
3. Distrugeţi-le reputaţia şi supuneţi-i dispreţului propriilor concetăţeni.
4. Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte.
5. Dezorganizaţi prin orice mijloace activitatea guvernelor inamice.
6. Răspîndiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile.
7. Întărîtaţi-i pe tineri contra bătrînilor.
8. Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor.
Pentru a menţine accesul la materii prime, la zonele strategice şi la pieţe, pentru a-şi prezerva interesele vitale, este posibil ca ţările puternice să folosească, în continuare, soluţii militare şi tehnice în loc de rezolvarea profundă a problemelor economice. În aceste condiţii, este posibil ca ameninţările (îndeosebi cele asimetrice) să crească, iar strategiile asimetrice adoptate pentru rezolvarea acestora să prolifereze. Diferendele etnice reprezintă, la ora actuală, ameninţarea numărul unu la adresa păcii şi securităţii. Obiectivul unora dintre ele este separarea de statele respective şi alcătuirea unor ţinuturi autonome sau chiar a unor state noi. Etniile se confruntă deci, în primul rînd, cu statele naţionale şi, din acest punct de vedere, aceste tipuri de conflicte sînt asimetrice. Se pare însă că avantajele nu sînt de partea statelor naţionale, ci de partea etniilor.  Bazată pe o relaţie asimetrică, geografia confruntărilor disproporţionate dovedeşte implicarea decisivă a economicului şi politicului în geneza situaţiilor de insecuritate. Trecerea entităţilor statale de la sistemele economice industriale la cele informaţionale naşte o multitudine de confruntări de intensitate variabilă, pe fondul decalajelor grave existente în plan naţional sau regional. Pe termen lung, crizele economice, problemele economice şi comerciale pot constitui fermentul unor astfel de conflicte.
Obiective ale conflictelor asimetrice pot fi considerate:
- separarea unor regiuni şi constituirea de noi state;
- modificarea regimului politic din unele ţări;
- schimbarea guvernelor sau a unor preşedinţi de state;
- obţinerea unor privilegii;
- lichidarea unor personalităţi a căror activitate incomodează sau împiedică rezolvarea unor probleme;
- penetrarea centrelor de putere politică, socială, a mass-media;
- subminarea, aservirea economiei sau distrugerea economiei unei ţări-ţintă;
- implementarea unor noi sisteme de valori;
- dezagregarea autorităţii;
- realizarea unor contradicţii şi rupturi între conducătorii de stat şi populaţie;
- modelarea societăţii potrivit propriilor concepţii şi idei.
Arsenalul acţiunilor de luptă asimetrice este deosebit de vast. Potrivit studiului UNAP „Conflicte asimetrice. Cerinţe operaţionale privind structura armatei române”, tipurile de acţiune dominante sînt:
- pe plan intern:➢ constituirea unor alianţe politice antistatale; ➢ diversiunea politică; ➢ manipularea politică; ➢ boicotul parlamentar; ➢ moţiunile de cenzură; ➢ grevele politice; ➢ absenteismul parlamentar;
➢ lobbismul; ➢ folosirea de agenţi provocatori; ➢ agitaţia politică; ➢ fanatismul politic şi religios; ➢ obstrucţia; ➢ represiunea; ➢ segregaţia; ➢ şantajul politic; ➢ iredentismul; ➢ trădarea de interese;
➢ violenţa politică; ➢ luptă de gherilă; ➢ corupţia;
➢ fraudele în investiţii, extorcarea de bani; ➢ evaziunea fiscală; ➢ falsificarea şi contrafacerea biletelor bancare;
➢ falsificarea mărcilor de fabricaţie.
- pe plan extern: ➢ spionajul; ➢ penetrarea economică; ➢ sustragerea de tehnologii avansate; ➢ încurajarea exodului de inteligenţă; ➢ ingerinţa în treburile interne ale altui stat; ➢ propaganda ostilă pe plan internaţional;
➢ blocada economică; ➢ embargoul total; ➢ boicotul economic; ➢ dumpingul economic şi valutar;
➢ hacking-ul (atacul asupra infrastructurii informaţionale); ➢ compromiterea guvernelor, personalităţilor; ➢ imixtiunea în desfăşurarea alegerilor şi cîştigarea acestora de către partide şi personalităţi care favorizează activitatea externă sau criminală; ➢ infiltrări religioase, financiare sau culturale; ➢ influenţarea prin operaţiuni psihologice, parapsihologice (manipulare
mintală de la distanţă); ➢ dezinformarea; ➢ subversiunea;
➢ separatismul; ➢ sabotajul în scop terorist; ➢ conflictele intercorporatiste; ➢ racketering (furturi prin efracţie, jafuri, şantaje, controlul traficului de droguri, jocurilor de noroc, prostituţiei); ➢ terorismul (violenţa, crima şi distrugerile vizînd oficialităţile politice şi populaţia în general, proprietatea publică şi privată; răpirile; sechestrarea de persoane, luarea de ostateci; asasinatele; mutilările; schingiuirile; deturnarea de mijloace de transport aerian, naval, rutier; atac armat împotriva persoanelor şi obiectivelor; ocuparea sediilor unor instituţii politice sau de stat, provocarea de explozii, incendii, avarii grave; acţiuni de comando; folosirea teroriştilor sinucigaşi; expedierea de colete şi scrisori-capcană; tulburarea ordinii publice; contaminarea radioactivă, chimică şi biologică a unor suprafeţe de teren, culturi, surse de alimentare cu apă, bunuri de larg consum, a unor localităţi sau grupuri de oameni;
narcoterorism; terorism de stat); ➢ provocarea de panică, dezordine, prin propagarea de zvonuri; ➢ traficul cu arme şi materiale explozive, cu tehnică şi materiale radioactive;
➢ intimidarea; ➢ ameninţările asupra unor colectivităţi, personalităţi de stat, guverne; ➢ finanţarea de acţiuni antistatale, criminale etc.; ➢ contrabanda; ➢ divulgarea secretelor economice; ➢ comerţul cu copii; ➢ şantajul politic; ➢ aservirea; ➢ exploatarea contradicţiilor şi tensiunilor interetnice şi religioase, a problemelor naţionale, nivelului scăzut de cultură etc.; ➢ manipularea deciziilor în cadrul forumurilor internaţionale, pentru adoptarea de sancţiuni, constrângeri, îngrădirea libertăţii statului respectiv de a se manifesta ca subiect egal de drept internaţional, obţinerea de către agresor a mandatului de a se implica, în numele acestor organisme, în soluţionarea „paşnică” a litigiilor din zonă, acordarea de „asistenţă”, „ajutor” pentru depăşirea situaţiei, „sprijinirea forţelor progresiste, democratice”, „apărarea
drepturilor omului”, a „libertăţii etnice şi religioase”, arbitrarea unor situaţii sau momente tensionate etc.;
➢ hărţuirea, culpabilizarea şi destabilizarea instituţiilor fundamentale ale statului.

Mediul de securitate. Politici de securitate

Spuneam la început că în secolul 21, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un PRODUS DE CONSUM, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. Se observă, de asemenea,  că noţiunea de politică de securitate suferă în prezent transformări majore. Primul motiv ar fi acela că, la nivel naţional, ameninţările s-au schimbat, implicînd acum acţiuni ale unor actori non-statali, care duc la proliferarea unor fenomene precum crima organizată, traficul de droguri,  terorismul, secesiunea etc. Conflictele interstatale, degradarea mediului înconjurător, masele mari de refugiaţi constituie, la rîndul lor, noi riscuri. Un alt fenomen ce poate constitui o ameninţare la adresa securităţii naţionale este intensificarea corupţiei. Corupţia provoacă, în primul rînd, neîncredere în principalele instituţii ale statului, afectează relaţiile sociale, subminează fundamentele democratice ale societăţii şi credibilitatea statului pe plan internaţional. De asemenea, generează relaţii ce pot fi uşor exploatate de către crima organizată, terorism şi alte tipuri  de infracţiuni care alterează coeziunea socială. Dimensiunile  politică, economică, culturală, de mediu se adaugă celei  militare, în cadrul securităţii naţionale, crescînd numărul  actorilor implicaţi în sistemul naţional de securitate şi al mecanismelor de realizare a securităţii. Protejarea suveranităţii statului, a integrităţii sale teritoriale şi a independenţei nu poate fi realizată fără protecţia individului, a cetăţeanului şi a drepturilor sale. Pentru că securitatea naţională poate fi ameninţată în cazul în care instituţiile statului nu reuşesc să asigure protecţia cetăţeanului. Ne explicăm în acest caz de ce probleme precum şomajul, sărăcia sau lipsa unor resurse  naturale (apa, de exemplu) devin de o importanţă majoră pentru securitatea unui stat. Securitatea unei naţiuni, în conformitate cu „Strategia Europeană de Securitate”, este definită de următoarele cinci dimensiuni: politică, militară, economică, diplomatică şi de protecţie a mediului. Mediul de securitate internaţional, care înglobează şi securitatea naţională, prezintă mutaţii tot mai evidente, sesizîndu-se creşterea ponderii agresiunilor de tip non-militar precum cele economice, financiar-bancare, imagologice, sau informaţionale. Gestionarea securităţii constituie „un proces deliberat prin care se vizează evaluarea riscului şi punerea în operă a acţiunilor destinate să-l aducă la un nivel determinat şi acceptabil, cu un cost acceptabil” (Dr. Tobă Francisc,  PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale, Bucuresti, 2006). Alain Bauer, consultant pentru securitate urbană din Franţa, afirma că „statul trebuie să controleze securitatea în loc să o gestioneze”. (Bruxelles, decembrie 2001, a treia Conferinţă a Serviciilor Private de Securitate a CoESS). Securitatea economică este cea care generează resursele de securitate. Ponderea tot mai crescută a riscurilor şi ameninţărilor non-militare a determinat reconsiderarea managementului securităţii, devenind tot mai evidentă necesitatea abordării parteneriatului public-privat. Este o lume nouă cu care ne confruntăm direct. De aceea, politicienii noştri sînt extrem de confuzi.

În cadrul unui studiu elaborat de Centrul pentru Studii Strategice de Securitate şi Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare Bucureşti, intitulat „Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie” autorii dr.Grigore Alexandrescu şi dr.Gheorghe Văduva abordează problematica protecţiei infrastructurii critice (PIC) din perspective sistemice. În opinia autorilor putem distinge, în raport de locaţie, rolul şi importanţa pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor, a securităţii acestora următoarele clase de infrastructuri:
1. infrastructuri obişnuite – IO,
2. infrastructuri speciale – IS,
3. infrastructuri critice – IC.
Autorii studiului, reputaţi analişti militari, apreciază că IC constituie „un bun material care este vital pentru funcţionarea economiei şi societăţii” iar prin PIC putem admite „totalitatea măsurilor stabilite pentru reducerea riscurilor de blocare a funcţionării sau de distrugere a unei infrastructuri critice.
Dimensiunea internaţională a PIC este determinată de :
■ majoritatea IC, sau a celor care pot evolua spre acest statut, depăşeşte teritoriile naţionale,
■ efectul în „cascadă” a vulnerabilităţilor IC între statele aflate în zonă, sau reţea,
■ filosofia şi arhitectura tip reţea accentuează interdependenţele şi, simultan, determină sporirea vulnerabilităţilor tuturor componentelor dar, simultan,
creşte rezilienţa reţelelor.
Comisia Europeană a fost însărcinată de Consiliul Europei – în cadrul Programului de la Haye, 05 noiembrie 2005 – să elaboreze un sistem
integrat al UE care să devină operaţional în iulie 2006.
Sistemul integrat al Uniunii Europene pentru PIC cuprinde:
1. protejarea cetăţenilor şi al IC în spaţiile publice dar şi împotriva catastrofelor naturale, tehnologice, maritime, de transport, sanitare în cadrul unei „Strategii europene integrate”, cu capabilităţi de reacţie performante şi interoperaţionale,
2. promovarea unor norme de securitate comune, la nivelul UE, definirea unui set de posibile scenarii şi exerciţii de pregătire precum şi implementarea unor instituţii de gestionare a crizelor, de alertă timpurie şi de protecţie civilă,
3. realizarea unui „sistem de reacţie rapidă” cu măsuri de revenire rapidă la starea de normalitate,
4. realizarea unei politici şi a unei strategii unitare a infrastructurilor europene, tot mai intercondiţionate.

 RISCUL = AMENINŢARE – CAPABILITATE, este ecuaţia lui Donald Snow (2007, pag. 168).
În acest context, protecţia Infrastructurilor Critice (PIC) presupune, un parteneriat clar definit între:
1. proprietarii IC,
2. personalul de exploatare sau administrare,
3. autorităţile competente.
Un studiu al lui George Dediu (Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale din Guvernul României), intitulat „Protecţia Infrastructurilor Critice – o nouă provocare”, se avansează o variantă de abordare a PIC în şapte etape:
1. analiza de sector – realizată de grupuri mixte de experţi din partea guvernului, sectorul privat, managerilor şi a unor agenţii specializate în protecţia fizică şi
informaţională. În conformitate cu experienţa altor state NATO,  pot fi considerate sectoare critice: sistemul financiar-bancar, sistemul de guvernare, telecomunicaţiile, transporturile, sistemul energetic (electricitatea şi combustibil), asigurarea sănătăţii, serviciile de urgenţă şi salvare precum şi alimentarea cu apă.
2. analiza interdependenţelor.
3. analiza de risc – sînt determinate probabilităţile de realizare a unor evenimente şi a consecinţelor derivate,
determinarea procedurilor de implementare adecvate a deciziilor. Această etapă va încerca să răspundă la trei întrebări: care sînt evenimentele negative emergente? care este probabilitatea de producere a acestora? care sînt consecinţele directe şi derivate? Obiectivul acestei etape este identificarea, cuantificarea şi evaluarea riscurilor.
4. analiza ameninţărilor – reprezentată de o individualitate, o organizaţie sau o naţiune.
5. analiza vulnerabilităţilor – o caracteristică a arhitecturii, implementării sau operării unui sistem prin care acesta este expus distrugerii sau dereglării.
6. analiza consecinţelor. 
7. analiza sistemului. 

Logica construirii infrastructurilor critice de pînă în prezent nu a fost bazată pe considerente de ameninţări ori factori de risc externi, ci, mai degrabă, pe un anumit standard de securizare intrinsecă a sistemului. Realizarea reţelelor de distribuţie de hidrocarburi, de exemplu, s-a bazat pe indicatori precum: necesarul energetic al populaţiei vizate de proiect, condiţiile concrete de realizare a distribuţiei şi siguranţa transportului (înlăturarea factorilor nocivi, a eventualelor cauze care ar putea conduce la starea de neîntrebuinţare/ avarii etc.). Fiabilitatea tehnică, pînă în prezent baza performanţei unui proiect, trebuie acum dublată de factori precum: compatibilitatea cu mediul, aplicabilitatea comercială şi securitatea naţională. Spre exemplu, în cadrul proiectului gazoductului „Nabucco”, va trebui să se ia în considerare adoptarea unor decizii care să elimine impactul negativ asupra mediului, în condiţiile derulării lucrărilor de construcţie în proximitatea unor zone naturale ocrotite (Parcul Natural Valea Cernei - Domogled), dar şi să acopere costurile ridicate de construcţie, exploatare şi întreţinere din zona montană (Culoarul Timiş – Cerna, Culoarul Mureşului). Stabilirea măsurilor de securitate ale acestei noi IC trebuie să vizeze atît domeniul organizaţional (strategii şi politici de securitate interne, care să includă instruirea în cadru organizat şi securitatea personalului), cît şi domeniul securităţii fizice şi informatice a sistemelor care formează infrastructura critică propriu-zisă.  Un element imperativ al protejării sistemelor critice este promovarea culturii de securitate, în fapt, o cerinţă NATO!, prin conlucrarea proprietarului, operatorului, utilizatorului şi expertului din terţă parte, plecînd de la informarea, educarea şi instruirea periodică a populaţiei, desfăşurarea de exerciţii de simulare a unor incidente majore, în urma cărora să se studieze modalitatea de coordonare a serviciilor asigurate atît de către sectorul privat sau ONG, cît şi de autorităţile de stat cu atribuţii în domeniu.

Protecţia Infrastructurii Critice

Potrivit legilor în vigoare, în România paza şi protecţia Infrastructurilor Critice este asigurată de efective ale Jandarmeriei Române şi Poliţiei.  Ameninţarea internă este considerată un atribut al statelor slabe. Nivelul ridicat de riscuri interne la adresa infrastructurii critice se poate transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava, „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării.
În România, problema infrastructurii critice este deosebit de actuală în noul context de securitate. La 5 aprilie 2002 a fost adoptată Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în care sînt precizate şi „elementele infrastructurii de suport a vieţii sociale”, care pot constitui ţinte operaţionale şi necesită a fi protejate prin măsuri specifice. Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului defineşte obiectivele de importanţă strategică: „obiectivele forţelor armate şi cele de importanţă deosebită pentru apărarea ţării, activitatea statului, economie, cultură şi artă, localurile misiunilor diplomatice sau ale organizaţiilor internaţionale şi facilităţile de infrastructură sau locurile de utilitate publică”; facilităţile de infrastructură: „utilităţi publice sau private care asigură sau distribuie servicii în beneficiul populaţiei, precum apă şi canalizare, energie, combustibil, comunicaţii, servicii bancare şi medicale, reţele de telecomunicaţii şi comunicaţionale”; facilităţi de stat şi guvernamentale şi sistemul de transport: „facilităţi, mijloace de transport şi instrumente publice sau private”. La 25 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea Nr. 535, privind prevenirea şi combaterea terorismului care prevede că: „factorii materiali – de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de stat şi guvernamentale, facilităţile vieţii sociale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale – constituie elemente ale infrastructurii naţionale. Acestea pot constitui ţinte pentru acţiuni de tip militar sau non-militar.
Provocările actuale la adresa infrastructurii critile trebuie să genereze investiţii în domeniul asigurării şi consolidării securităţii, programe de pregătire a personalului de pază şi protecţie precum şi promovarea culturii de securitate în rîndul opiniei publice. Nevoia de securitate crescută a infrastructurii critice este dată de: creşterea semnificativă a frecvenţei şi intensităţii fenomenelor naturale, atingerea unor limite maxime de exploatare, evenimente locale care provoacă accidente în lanţ, deteriorarea, furtul, distrugerea cu bună ştiinţă a unor elemente vitale din cadrul infrastructurii.

Protecţia Infrastructurilor Critice şi Companiile de Protecţie Private

Protecţia Infrastructurilor Critice devine, pe fondul lipsei acute de fonduri la bugetul de stat, şi în România, o problemă de parteneriat public-privat. Asigurarea securităţii fizice a infrastructurii critice reprezintă elementul de forţă primar în orice strategie. Serviciile de securitate publice, finanţate de la bugetul public, sînt componente ale sistemului naţional de securitate – direct sau indirect – şi au ca domeniu de competenţă strict domeniul public. Ele pot oferi serviciile lor, în condiţiile legii, şi unor persoane private. Asigurarea protecţiei infrastructurii critice se poate face de către componente ale sistemului naţional de apărare (armată, jandarmerie, poliţie, poliţie comunitară, forţe speciale, structuri ale SRI) şi de către structuri private de protecţie şi pază. Serviciile de securitate private au dreptul să evolueze atît în domeniul privat cît şi în cel public. Procesele de externalizare a serviciilor, impuse de UE, vor determina entităţile infrastructurii critice, tot mai mult, să facă apel şi la firmele private de securitate, ca alternativă profitabilă sub raportul cost-eficienţă. Protejarea performantă a infrastructurii critice se va realiza apelînd şi la privat intelligence. Statul rămîne principalul gestionar al securităţii naţiunii şi, deci, gradul său de implicare în mediul social este definitoriu din perspectiva securităţii, inclusiv a infrastructurii critice. De cele mai multe ori, unele firme private nu înţeleg că sînt parte a infrastructurii critice şi evoluţia lor favorabilă generează resurse de securitate pentru întreaga naţiune. Creşterea ponderii proprietăţii private, în structura economică a infrastructurii critice, reclamă într-o măsură tot mai mare redefinirea raporturilor între obiectivele şi resursele securităţii naţiunii şi cele ale securităţii private. Noua familie de riscuri şi ameninţări impune conştientizarea faptului că securitatea privată nu poate fi decuplată de securitatea naţiunii.  PIC este un atribut atît al structurilor militare cît şi al instituţiilor civile. Cadrul legal actual din România nu prevede competenţe pentru structurile militare în domeniul PIC!
Protecţia poate fi realizată prin:
a. descurajare – măsuri percepute de adversari ca fiind prea dificil de agresat,
b. detectarea – probabilitatea de determinare a unei acţiuni neautorizate apărute, sau în curs de apariţie, şi include: sesizarea, comunicarea alarmei la centrul de control şi evaluarea alarmării,
c. întîrzierea – definită ca intervalul de timp, măsurat în minute, în care o componentă a sistemului de protecţie fizică, desemnat să impiedice penetrarea în interior sau ieşirea din spaţiu, devine activă în zona protejată,
d. răspunsul – intervalul de timp (în minute) în care se răspunde la ameninţare.

În gestionarea acestei probleme trebuie acceptată cooperarea de tip public-privat cu firmele de servicii de securitate, publice sau private. Serviciile private de securitate trebuie să devină principalul partener specializat, înalt calificat, al statului în gestionarea siguranţei naţionale, în principal. Noua familie de riscuri şi ameninţări impune conştientizarea faptului că securitatea privată nu poate fi decupată nici măcar teoretic din sfera securităţii naţiunii.Dezvoltarea economică a unei naţiuni trebuie să ofere statului resursele de securitate adecvate.

Potrivit statisticilor Patronatului Serviciilor de Securitate (PSS), în 2006, piaţa românească de profil înregistra o cifră de afaceri de peste 1,4 miliarde RON, în creştere anuală cu 34%. Astăzi, numarul societăţilor de pază şi securitate depăşeşte cota 1.000. Dintre acestea, doar 30% au volum mare de lucru, restul de 70% beneficiind de un număr redus de obiective de pază. Numărul angajaţilor de pază în companiile româneşti de profil variază de la 2 la 3.000 de oameni! Salariul minim într-o astfel de companie, în România, este de 0,98 euro pe oră, în timp ce afară ajunge şi la 12 euro pentru acelaşi timp de lucru, în acest sector de activitate, raportul dintre angajări şi plecări este de 45% anual. O altă statistică a PSS arată că, în România, forţele de securitate privată distribuie un om la 235 de cetăţeni!  Extrem de puţin! Externalizarea anumitor servicii (paza anumitor obiective, de exemplu) este dovada cea mai elocventă că statul se retrage din zonele care sînt „aspiratoare" de resurse. Din aceste raţiuni, şi nu numai, resursele proprietăţii private pot avea un rol complementar. Serviciile de securitate publice, finanţate de la bugetul public, sînt componente ale sistemului naţional de securitate – direct sau indirect – şi au ca domeniu de competenţă strict domeniul public, deci şi pe cel al PIC. Ele pot oferi serviciile lor, în condiţiile legii, şi unor persoane private. Serviciile de securitate private au dreptul să evolueze atît în domeniul privat cît şi în cel public. Procesele de externalizare a serviciilor, impuse de UE, vor determina instituţiile publice, tot mai mult, să facă apel şi la firmele private de securitate, ca alternativă profitabilă sub raportul cost-eficienţă, inclusiv în PIC şi inclusiv în ceea ce priveşte intelligence-ul şi culegerea de informaţii referitoare la ameninţările şi riscurile la adresa IC. Din această perspectivă, realizarea unui parteneriat public-privat, eficient şi adaptat cerinţelor securităţii contemporane, constituie, fără îndoială, o variantă, atît instituţională cît şi acţională, de succes.

În acest moment, desfăşurarea de activităţi private de intelligence, pe teritoriul României este strict interzis! Totuşi, pentru a putea asigura o protecţie eficientă a infrastructurilor critice, în noile contexte internaţionale, astfel de activităţi ar trebui reglementate prin lege şi permise şi companiilor private. Aceste PMC-uri ar desfăşura „acţiuni neconvenţionale” sub stricta supraveghere şi, eventual, coordonare a Serviciului Român de Informaţii. Miza uriaşă care se pune astăzi pe conflictul neconvenţional impune măsuri neconvenţionale, de pregătire a unor trupe private cu destinaţie specială capabile să protejeze, prin orice mijloace, Infrastructurile Critice.

O astfel de unitate specială privată de intelligence, utilizată pentru protecţia unei infrastructuri critice, sau a unui întreg complex, poate fi alcătuită din 21 de oameni, 5 unităţi operative a cîte 3 luptători, un QRF format din 3 luptători şi o unitate de comandă din 3 luptători. O astfel de structură poate fi suficientă pentru a gestiona informativ reţele de IC pe o suprafaţă de 2200 kmp. Caracteristicile fundamentale ale unei astfel de unităţi speciale, în comparaţie cu o structură de protecţie şi pază convenţională, sînt: o mai mare mobilitate, o strînsă coeziune, specializarea multiplă. Unitatea poartă amprenta lucrării „Micul manual al luptătorului de gherilă”, de referinţă pentru brazilianul Carlos Marighella, considerat de specialişti „maestrul gherilei urbane”. Marighella recomnadă grupele mici şi independente de luptători, care pot monitoriza, neobservat, o reţea de IC atît la nivelul unui oraş, cît şi în teren, şi poate monitoriza starea acesteia şi evalua natura şi intensitatea ameninţărilor posibile şi probabile. În timpul misiunii, grupa operativă îşi poate planifica singură acţiunile şi îşi asigură propria aprovizionare logistică şi mentenanţă. Activitatea unei astfel de grupe nu este împiedicată de aşteptarea unor noi ordine. Pentru o astfel de structură ar trebui selectaţi oameni raţionali, disciplinaţi, cu un echilibru emoţional peste medie, foarte rezistenţi la stress şi frustrare. Antrenamentul ar trebui să fie axat, în principal, pe un complex de acţiuni de cercetare-diversiune cu caracter special şi de culegere de informaţii.  Evident, în planificarea misiunii de monitorizare şi protecţie a infrastructurii critice vizate se acţionează în baza „planului de pază” – document care se întocmeşte de către beneficiarul operaţiunilor, sau proprietarul IC. Acesta cuprinde: situaţia operativă, dispozitivul sau perimetrul (regiunea), consemnele posturilor, amenajări şi instalaţii tehnice de pază şi alarmare, modul de acţiune şi cooperare cu celelalte forţe, reglementarea accesului la obiectiv, modul de acţiune în diferite situaţii şi responsabilitatea şefilor de compartimente. Potrivit legii 333/2003, „paza căilor ferate, a podurilor, a terenurilor forestiere, a fondurilor de vînătoare şi pescuit, a conductelor petroliere, a sistemelor de irigaţii, a reţelelor telefonice şi de transport energie electrică se asigură de către conducătorii unităţilor centrale de profil, prin corpuri specializate de pază”. Chiar şi în comune, paza IC se asigură de către primari, în baza planului de pază avizat de poliţie.
Sistemul de pază şi dispozitivul de pază. Dispozitivul de pază se compune din următoarele elemente: posturi de pază şi control, patrule dispuse pe perimetru, în interiorul obiectivului şi pe căile de acces. Numărul elementelor de dispozitiv, categoria şi dispunerea aceastora se stabilesc în funcţie de: importanţa, natura, gradul de vulnerabilitate, mărimea şi configuraţia obiectivului, efectivele de pază la dispoziţie, efectivele celorlalte forţe, caracteristicile terenului şi situaţia operativă din zona obiectivului.
Postul de pază se constituie în baza principiilor prevăzute în Legea 333/2003. Postul de pază, zona, itinerariul de patrulare şi rondul reprezintă ceea ce i se încredinţează unui agent pentru paza în care acesta îşi îndeplineşte obligaţiile ce decurg din consemn. Posturile de pază pot fi: fixe şi mobile.
Rondul reprezintă ceea ce i se încredinţează unui agent pentru paza în porţiunea de teren unde sînt grupate mai multe obiective mici a căror pază se poate asigura doar prin deplasarea de la unul la celălalt. Rondul este asemănător cu postul mobil şi se aplică şi în cazul siguranţa publice. Itinerariul de patrulare reprezintă traseul pe care se deplasează agentul de pază. Itinerariul de patrulare diferă de la postul mobil la rond prin lungimea teritoriului păzit. Zona de patrulare cuprinde terenul obiectivelor din stînga şi din dreapta, din adîncime ce poate şi trebuie să fie observat şi păzit de către agent. Consemnul cuprinte TOATE îndatoririle agentului indiferent de post.

Concluzii
Securitatea infrastructurii critice a unei naţiuni, sau a unei regiuni, de ce nu, „oraş-stat”(zonă verde!) devine o problemă de cooperare de tip public-privat, în care autorităţile şi instituţiile statului gestionează o familie de riscuri şi ameninţări, iar firmele private de securitate devin responsabile pentru o altă familie de vulnerabilităţi, specifice domeniului privat al infrastructurii critice.  Autorităţile specializate ale statului şi serviciile private de securitate sînt într-o relaţie de complementaritate, ambele contribuind la realizarea unui mediu naţional de securitate favorabil dezvoltării economice şi realizării securităţii publice. Serviciile private de securitate trebuie să devină principalul partener specializat, înalt calificat, al statului în gestionarea securităţii infrastructurii critice. Securitatea internă a devenit domeniul în care industria privată de securitate şi-a identificat nişa de oportunitate. Securitatea infrastructurii critice, a  comunităţilor sau a indivizilor şi nu numai, ţine cu precădere de CSP. La acestă oră, în România există o reţinere în legătură cu Companiile Private de Securitate. Dacă privim în ansamblul ei, însă, constatăm că aceasta este prezentă în toate industriile unui stat modern prin: servicii de pază a obiectivelor, bunurilor şi valorilor, a transporturilor, gardă personală, proiectare şi instalare de sisteme de securitate, supraveghere şi alarmare, servicii de dispecerat, monitorizare şi intervenţie, detectivi particulari, învăţămînt, cercetare şi audit, training tehnic şi operaţional. Această industrie se guvernează după legi statale şi se autoguvernează după standarde, regulamente interne, proceduri operaţionale. Aria de cuprindere şi de intersecţie a activităţii sale cu alte industrii ale statului este atît pe verticală, cît şi pe orizontală, furnizînd ea însăşi producţie şi servicii protejînd, deja, obiective strategice, inclusiv prin informaţii de nivel C4!, însă cu deosebită reţinere în România, prin lipsa unui program guvernamental clar de externalizare a serviciilor militare, în ciuda dificultăţilor economice evidente.

La aceast moment, ar trebui să putem spune că parteneriatul public-privat în acest domeniu, a depăşit stadiul de informare şi întrajutorare reciprocă, fenomenul promovînd în „etajul” Infrastructurii Critice. Din păcate, nu este aşa! Industria de Securitate Privată ar trebui să deţină un rol major în protecţia infrastructurilor critice individuale. Potrivit lui Constantin Onişor („Infrastructura critică într-o permanentă extindere”, revista GEOPOLITICA, anul VI, nr. 27, pag. 26) acest lucru se întîmplă deja în România, prin resursa umană, logistică şi servicii şi „este singurul numitor comun al infrastructurilor critice (este singura componentă prezentă în activitatea de prevenire, criză, post-criză în toate infrastructurile în acelaşi timp)”.

Modul de acţiune şi suport dat de Industria de Securitate Privată este mai mult decît evident. Locul acesteia în PIC rămîne, însă, de certificat de instituţiile abilitate ale statului şi de guvern. Însă, globalizarea riscului asimetric, riscurile şi ameninţările la adresa statului, geopolitica resurselor energetice etc. mă fac să spun că sînt necesare: realizarea unei culturi de securitate, aplicarea intelligence-ului privat cu adresabilitate specifică vulnerabilităţilor şi securităţii infrastructurii critice, introducerea acestor măsuri în lege şi un management al riscurilor tri-partit, între Industria de Securitate Privată – Guvern şi Societatea Civilă (ONG-uri de specialitate).



Bibliografie selectivă:
Legea 333/2003, privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor.
Doctrina Naţională a Informaţiilor pentru Securitate
Revista GEOPOLITICA, an VI, nr.27, ed. TOP FORM, Bucureşti, 2008
Politica de securitate naţională, Ghica Luciana Alexandra şi Marian Zulean, Polirom, 2007
Terorism şi antiterorism în epoca modernă, Negrescu Mihaela şi Negrescu Marius, editura ANI, Bucureşti, 2008
Target, operaţiuni militare externe în combaterea terorismului, Balint Mario, ed. Banatului Montan, Reşiţa 2010
PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale Dr. Tobă Francisc,  , Bucuresti, 2006
Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, BĂHNĂREANU Cristian,  RESURSELE ENERGETICE ŞI MEDIUL DE SECURITATE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI,  Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006