Derularea rapidă a evenimentelor militare din Africa Centrală şi invocarea cu obstinaţie a prezenţei Al-Qaida şi a sallafiştilor în Mali şi sudul Algerian, mă fac să public trei analize. Puţin spectaculoase şi scolastice. Dar, poate vor fi utile în analiza vremurilor care vin. Chiar şi "analiştilor" care clamează prezenţa Al-Qaida în acele zone, sau islamismul salafist, fără să ţină seama, sau omiţînd cu bună ştiinţă!, FRANCIZA Al-Qaida pentru grupările teroriste din Mali, influenţa redusă a islamului într-o populaţie cu credinţe ancestrale puternice, greu schimbabile, şi o populaţie tuaregă segregată cultural şi economic de către Guvernul de la Bamako, susţinut de Franţa. De asemenea, se ignoră controlul rutelor petroliere şi comerciale dintre Nigeria şi Senegal!
###
Evenimentele tragice de la 11 septembrie 2001 au adus în prim-planul vieţii internaţionale un nume nou: Al-Qaida! La fel de misterios, precum numele unor actori de film, sau locuri exotice, Al-Qaida s-a dovedit a fi, în foarte scurt timp, mai mult decît o creaţie hollywoodiană, chiar hichkockiană, ce părea să ameninţe: „sînt coşmarul, visul tău urît”, intrat triumfal pe „marele afiş” cu o publicitate în care s-au investit doar cîteva sute de mii de dolari. O asemenea publicitate, cu efecte negative în democraţiile reprezentative din America de Nord şi Europa, a făcut şi face prozeliţi în comunităţile fundamentaliste din întreaga lume, fie ele musulmane, dar nu numai. Paradoxal, deşi presa, analiştii şi opinia publică vorbesc despre Al-Qaida ca despre o organizaţie teroristă – cu structuri ierarhice bine determinate – realitatea demonstrează că „Baza” este mai mult o mişcare ideologică (poate o nouă religie?), iar Ben Ladden este simbolul şi martirul său!
„FUNDAŢIA” CARE A RĂSCOLIT LUMEA
Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Osama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă!
Apariţia şi existenţa Al-Qaida sînt strîns legate de Afganistan. În anii 80, combatanţii musulmani din această ţară constituiau reţele de recrutare la nivel mondial, „graţie sprijinului financiar saudit şi american”(Mario BALINT şi Raico CORNEA; Primul război al mileniului, Ed. AUGUSTA, 2001, pag.46). După retragerea sovietică din 1989, aceste reţele de luptători s-au desprins de proprii finanţatori. Aici, trebuie deschisă o paranteză: Afganistanul a fost eliberat de sub ocupaţie sovietică, principalul scop al mişcării tallibane. Cu toate acestea, instaurarea Califatului şi dobîndirea unui mod de viaţă – cu modificări la nivelul psihicului şi mentalului colectiv – au determinat apariţia, poate, a unei „noi specii” de care trebuie ţinut cont pe termen lung!, am închis paranteza. Al-Qaida a „coagulat” atunci, în jurul personalităţii lui Oussama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). La baza acestei „creaţii” se află dr. Abdullah Azzam, universitar saudit asasinat la sfîrşitul anilor 90 în Afganistan, şi şeicul Muqbel, al Yemenului, consideraţi a fi mentorii lui Ben Ladden, potrivit aceluiaşi Jean-Luc Marret. În două dintre operele sale, „Regăsirea caravanei” şi „Apărarea teritoriilor musulmane”, dr. Abdullah Azzam recomandă crearea unei „internaţionale” islamice în întreaga lume, o reţea globală de activişti musulmani fundamentalişti care să poată face legătura între organizaţiile islamiste din întreaga lume, constituindu-se ca o comunitate largă de combatanţi antrenaţi şi motivaţi. Al-Qaida îşi are originea în aceste idei şi în Maktab al Kidmat lil-mujahidin al-Arab (MaK), sau Biroul afgan, înfiinţat în 1982 de dr. Azzam, cu scopul mobilizării luptătorilor la jihad împotriva sovieticilor. În calitate de finanţator principal, Ben Ladden era considerat adjunctul lui Azzam. Potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu ( AFGANISTAN – un pămînt uitat de timp, Ed. Enciclopedică, 2002, pag. 43), MaK lucra în strînsă legătură cu serviciul de informaţii pakistanez, guvernul saudit, guvernul egiptean şi reţelele neorganizate ale fraţilor musulmani... şi cu două bănci saudite, Dar al Mal al Islami, fondată în 1981, şi Dalla al- Baraka, fondată în 1982, de către apropiaţi ai Regelui Fadh al Arabiei Saudite.
Dacă organizaţiile teroriste tradiţionale erau costituite în structuri piramidale, Al-Qaida s-a înfiinţat ca un sistem de sateliţi autonomi ce gravitează unul în jurul altuia, maktab, adică un fel de confederaţie mişcătoare, pe orizontală. Pe verticală, Al-Qaida este organizată în jurul lui Ben Ladden (emir general) şi, probabil, în prezent, în jurul lui Ayman al-Zawahiri, egiptean, co-fondator al Al-Qaida şi membru al comitetului consultativ şi al comitetului Fatwa. El este şi unul dintre conducătorii Jihadului Islamic Egiptean şi al Talaa’al al-Fateh, Avangarda cuceririi! Sub consiliul de conducere se află un consiliu consultativ religios, majlis al shura, un comitet militar, comitetul financiar, comitetul însărcinat cu problemele religioase şi juridice şi comitetul de informare – batalionul de PR al Al-Qaida! Cel mai important rămîne, însă, Consiliul consultativ religios, care ia în discuţie, în conformitate cu perceptele Coranului – aşa cum sînt ele traduse de salafişti! – acţiunile politice majore şi acţiunile teroriste. Pentru că, fundamentalismul religios este motorul de neoprit al acestei organizaţii!
„Kuran”!
Într-o noapte din cel de-al 40-lea an al vieţii, în luna lui Rammadan, Arhanghelul Gabriel îl trezeşte pe Mahommed şi-i strigă: „Citeşte” (Kuran)! El răspunde că nu ştie a citii, dar îngerul îi mai strigă de două ori: „Kuran”, cu sensul de a recita, de aspune „după el”(Balint, Mario: KANDAHAR, Ed. Mirton, 2002). De la acest îndemn pleacă şi povestea noastră, avînd la bază experienţa personală. Islamul este o religie tînără, în plină expansiune, percepută ca o ameninţare pentru celelalte religii fundamentale, monoteiste, dar şi pentru statul naţiune. Umma, comunitatea musulmană din întreaga lume, funcţionează după reguli pe care societăţile occidentale nu sînt dispuse să le accepte. Musulmanii sînt oameni aspri, la fel ca locurile în care trăiesc. Bătrînii au barba albă. Mintea lor este plină de înţelepciune, ochii lor au citit cartea vieţii. Cînd au primit prima cămilă au cunoscut gustul bogăţiei. Cînd au murit turmele de oi, au cunoscut nenorocirile mizeriei. Au văzut fîntîni secate, deci ştiu ce e disperarea, şi au văzut fîntînile pline cu apă, deci ştiu ce înseamnă bucuria. Ei ştiu că soarele aduce viaţa, dar ştiu, de asemenea, că soarele aduce şi moartea, lucru de care nu îşi dau seama locuitorii din Europa sau America temperate. Ştiu ce este setea şi ştiu ce este să fii sătul.
Ryszard Kapuscinski descria, într-un excelent volum de reportaje de călătorie prin fosta Uniune Sovietică, spiritul acestor oameni: „Oare, omenirea care s-a născut prin pustiuri, lucru despre care vorbesc toate mărturiile, nu va fi nevoită să se înapoieze acolo unde îşi are leagănul? Şi, atunci, la cine va veni să se sfătuiască acel orăşean transpirat, cu FIAT-ul lui supraîncălzit, cu frigiderul lui pe care nu va avea unde să-l pună în funcţie? Oare nu are să-l caute pe turkmenul cu barbă albă, sau pe tuaregul cu turban? Ei ştiu unde sînt fîntînile, adică ei cunosc tainele supravieţuirii, ale salvării. Ştiinţa lor, lipsită de caracter doctrinar şi de scolastică, este mare pentru că este pusă în slujba vieţii(sbl.n.). În Europa există obiceiul de a se scrie despre oamenii pustiurilor că sînt înapoiaţi, ba chiar foarte înapoiaţi. Nimeni nu-ţi spune că nu este îngăduit să emiţi asemenea verdicte despre nişte oameni care, în condiţiile cele mai cumplite, au ştiut să reziste mii de ani, creînd cel mai preţios tip de cultură, o cultură practică, îngăduind unor popoare întregi să existe şi să se dezvolte, în vreme ce, în aceeaşi perioadă, numeroase civilizaţii, bine statornicite au decăzut şi au dispărut pentru totdeauna de pe faţa pămîntului”.
Necitindu-l, cu siguranţă, pe călătorul polonez, mass-media a lipit etichete generalizate lumii islamice, în ultimii ani, ignorînd un spaţiu care include 46 de ţări şi o cincime din populaţia globului. Islamul ste religia întemeiată de Mohammed. În arabă, islam înseamnă „supunere devotată” faţă de Allah. Termenul mai circulă şi cu înţelesul de „lume musulmană”, lume care împărtăşeşte credinţa islamică (umma), precum şi de civilizaţie islamică (Delumeau, Jean: RELIGIILE LUMII, Ed. Humanitas, 1996, pag.327). Cel care se supune voiei lui Dumnezeu este musulman. Biblia Islamului este Coranul (Kuran). Coran înseamnă citeşte, dar şi recită. Spre deosebire de Biblie, această carte nu este doar o învăţătură morală, o întemeiere a credinţei, nu numai un codice religios, ci şi juridic, el reglementînd „întreaga viaţă religioasă, politică, civilă şi penală, pînă la ocupaţia zilnică” (Coranul, introducere). Este semnificativ că acolo unde Coranul nu conţine norme şi prevederi, rigorile islamului se îndeplinesc prin sunna, adică tradiţia, care cuprinde o serie de reguli obligatorii. Unde nu ajunge sunna, intră în vigoare igma, consensul comun al celor mai înalte autorităţi în domeniul teologiei musulmane. În sfîrşit, cînd nici acestea nu pot oferi dezlegări, se apelează la kiias, judecarea după cazuri analoge. Prin urmare, existenţa unui credincios musulman este reglată pînă în amănunt de codurile prezente în Coran, sau de alte norme de factură tot religioasă. Potrivit lui Delumeau (op.cit. pag. 328), cuvîntul jihad, tradus adesea prin „război sfînt”, înseamnă efort şi se aplică oricăror forme de efort depus contra propriilor indolenţe şi înclinaţii negative. Altfel spus, „jihadul iniţial” este lupta credinciosului cu sine pentru curăţarea de păcate şi se regăseşte, ca practică religioasă, şi în ortodoxie, de exemplu!
Potrivit lui Cristian Barna (JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008, pag. 17), apariţia statului-naţiune, ca mod definitoriu de viaţă, „dică organizarea oamenilor în comunităţi imaginate atît în minte cît şi pe hartă” a generat secularismul, prin separarea bisericii de stat, în lumea creştină şi prin colonizări şi cuceriri succesive, în restul lumii. Topit într-o raţionalitate tehnocrată şi ştiinţifică, preocupat să-şi gestioneze coloniile, secularismul a denunţat religia ca fiind iraţională, tradiţionalistă şi, în consecinţă, anti-modernistă! În zilele noastre, sub asaltul globalizării, musulmanii sînt martori la destrămarea civilizaţiei şi instituţiilor islamice, baza morală spulberîndu-se şi generînd un sentiment de instabilitate. Aflat sub sentimentul de frustrare în faţa consecinţelor colonizărilor, brutale şi traumatizante, („Iraqul, această nebunie a lui Churchill care a pus la un loc două puţuri de petrol, Kirkuk şi Basra” fără să ţină cont de incompatibilităţile societale din acel spaţiu!) care au generat un profund sentiment de alienare, spaţiul islamic a generat JIHADUL interpretat, care reprezintă, de fapt, potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu (op.cit. pag.23) „inabilitatea unor societăţi musulmane de a acumula modernizările puse la dispoziţie de civilizaţia şi cultura occidentale”. Doctrina jihadului, ca unică soluţie de luptă împotriva secularismului, blamează modernismul secular sau lipsa de consideraţie faţă de valorile religioase care au dus, în ultimii 30 de ani la crize identitare în rîndul populaţiei, ce permit globalizarea, economică, în primul rînd. Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi... o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori. Selectarea acestora este însă o trecere la limită şi se realizează nu doar prin „decuparea“ unor valori dintre alte valori, ci prin afirmarea exclusivă şi agresivă a celor selectate şi negarea violentă a celor neselectate. Sunnismul sectar, reprezentat de wahabism, este exponentul cel mai de seamă al fundamentalismului islamic. El are ca expresie directă terorismul. Salafismul, salaf – strămoşii noştri - este considerat cel mai pur curent şi critică decadenţa anumitori conducători şi prezenţa trupelor occidentale pe pămîntul sfînt al Islamului. Salafismul se bazează pe trei percepte: purificarea constantă a sufletului, lupta împotriva corupţiei şi ipocriziei, integritatea şi echitatea ca valori morale, monoteismul şi recunoaşterea Coranului ca sursă indiscutabilă a Islamului. Apropiat de wahabism care, potrivit lui Sayyed Abdul A’la Maududi, unul dintre părinţii ideologici ai fundamentalismului Islamic, citat de Cristian Barna (op.cit. pag. 37), este „un sistem comprehensiv, prin care se urmăreşte anihilarea tuturor sistemelor tiranice şi stabilirea strategiei proprii pentru bunăstarea umanităţii”, salafismul îi consideră apostaţi pe musulmanii care nu trăiesc după canoanele tradiţionale ale Islamului şi nu respectă sharî’a, legea islamică. Pe aceste percepte funcţionează Al-Qaida, dar şi pe ideile obscurantiste ale mollahilor din Peshawar, care promovează o interpretare actualizată a deobandismului, şcoală de gîndire islamică integristă originară din Deoband, India! Potrivit lui Jean-Charles Brisard (Zarqawi, noua faţă a Al-Qaida, Ed. Aquila, 2005, pag. 36), la origine, deobandismul era o ramură a islamului sunnit, favorabil luptei contra coloniştilor britanici din India. Mollahii pakistanezi predicau ura şi violenţa contra regimurilor occidentale acuzate de a fi necredincioase şi de a se comporta ca nişte puteri coloniale în Asia Centrală.
ISLAMUL VAGABOND
După căderea fostului regim pro-sovietic de la Kabul, în 1992, războiul civil din Afganistan a fost marcat, cu precădere, de schimbări la nivelul raporturilor de forţe. Pakistanul este la originea ascensiunii la putere a talibanilor din 1994. În şapte ani, “studenţii la teologie” au reuşit să cucerească peste 90% din teritoriul afgan. Potrivit Jane’s Intelligence Review ,citată de Mario Balint şi Raico Cornea în „Primul război al mileniului”, pag. 47, în septembrie 2001, armatei 60.000 de talibani i se adăugau alte 12.000 de „afgani arabi”, „legiunea străină a mujahedinilor”, veniţi, în special din ţări din Orientul Mijlociu, loiali lui Osama Ben Ladden. Aceştia au fost aduşi în Pakistan şi Afganistan să lupte împotriva sovieticilor. Au fost primiţi în „case de oaspeţi” după care, în funcţie de naţionalitatea lor, erau trimişi să se instruiască şi să vieţuiască în taberele de antrenament. Ei sînt, în momentul de faţă, „islamul vagabond”, cum l-a numit un profesor universitar libanez, reţeaua transnaţională care proliferează terorismul ca meserie!, Iar taberele de antrenament au devenit adevărate mall-uri de unde reţelele se pot „aproviziona” cu specialişti în arme şi explozivi.
Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Poţi analiza terorismul prin prisma efectelor sale distrugătoare, sau prin prisma cauzelor, amintite deja: alienare culturală şi socială, sărăcie, lipsă de perspective, oprimare, un acut sentiment de nedreptate care ţi se face permanent. Al-Qaida poate fi analizată prin ambele prisme. Mai există, însă, o cale: terorismul ca meserie! Pentru că, în 27 de ani de la înfiinţarea MaK de către dr. Azzam şi Ben Ladden, generaţiile de luptători antrenaţi în taberele speciale au învăţat că acesta este unicul mod în care se poate trăii, util, iar meseria de terorist este una bună!
Una dintre cele mai cunoscute tabere de antrenament este Sada (ecoul), unde s-a format în mînuirea armamentului de infanterie şi RPG celebrul Abou Mussab al-Zarqawi. Potrivit lui J-C. Brisard (op.cit. pag. 36), Tabăra de la Sada, amplasată la graniţa afgano-pakistaneză, era condusă de un bărbat de origine iraqiană, colaborator apropiat a lui Abdul Sayyaf, principal conducător al Partidului de Uniune Islamică, care controla zona din jurul Kabulului, în 1993. Trupele lui Sayyaf sînt cunoscute ca fiind printre cele mai dure facţiuni afgane, practicînd violul şi decapitarea. În tabăra de la Sada s-a pregătit Ramzi Yussef, iniţiatorul primului atentat de la World Trade Center, din 26 februarie 1993, potrivit mărturiei lui Jamal Al-Fadl, din 20 februarie 2001, în procesul US versus Osama Ben Laden, citat de J.C. Brisard (op.cit.).
Tabăra de la Herat este, poate, cea mai importantă şi pentru faptul că, de la începutul anului 2000 este condusă de celebrul terorist iordanian, dar şi conform unui memorandum de informaţii al Consiliului Naţional de Securitate American, datat 29 aprilie 1999, prin care se spune că Al-Qaida ar fi utilizat încă din acea vreme tabăra de la Herat în scopul de a stoca material nuclear (Raport al Comisiei 11 septembrie, nota 181, cap. 4, Memorandum de informaţii al NSC). În tabăra de la Herat existau permanent recruţi din 18 naţionalităţi diferite care se antrenau în mînuirea explozibilului şi armelor chimice. Tabăra era aproape de graniţa cu Iranul, aproape de postul de vamă şi de sediul guvernatorului din Herat, Abdel Manan Khawajazai. Această tabără deschidea drumul spre Kurdistanul Iraqian şi controla rutele jihadului care duc în Caucaz, via Turkmanistan. Încă din 1996, autorităţile de la Moscova au semnalat că unii rebeli ceceni provin din tabăra de la Ziaraj, provincia Herat! Patru mujahedini din tabăra de la Herat înfiinţează prima tabără de instrucţie a „afganilor arabi” de la Khurmal, în Kurdistanul iraqian, avînd drept obiectiv reorganizarea rezistenţei islamiste din regiune.
Modelul taberelor afgane au fost „exportate” în tot spaţiul islamic. După declanşarea războiului din Afganistan împotriva talibanilor, în 2001, identitatea inamicului s-a schimbat brusc. Cei care plecaseră cu entuziasm să combată ocupantul sovietic, reveneau în ţările de origine cu o ură feroce la adresa Statelor Unite şi Israelului. Timpurile s-au schimbat de-a binelea! Mujahedinii cei mai motivaţi au plecat în Cecenia sau Bosnia-Herţegovina şi, ulterior, în Kosovo. Bombardamentele americane au pus pe fugă talibanii şi membri Al-Qaida. Unii au trecut pasul Khyber şi s-au retras în zonele tribale ale Waziristanului. Alţii au pornit spre Caucaz - Cecenia, Daghestan şi Georgia – Europa, Africa şi Peninsula Arabă.
Potrivit unui document, „activitatea Al-Qaida a început la 10 septembrie 1988 cu un grup de 15 fraţi, dintre care 9 însărcinaţi cu administraţia”. Al-Qaida s-a născut şi se hrăneşte cu Jihad, ceea ce i-a permis să formeze islamişti începînd cu 1996. Cauzele rămîn aceleaşi, societatea secularistă fiind incapabilă să le anuleze! În acest context, jihadul rămîne resortul fundamental al Al-Qaida, ca nouă ideologie de luptă, şi altor grupări islamiste de inspiraţie afgană. Interesant mi se pare că Al-Qaida ca ideologie a inspirat şi alte grupări fundamentaliste, nu neapărat islamice, promovînd un sistem de francizare. Fraţii Ierusalimului este o grupare creştină, identificată în 2007 în Syria şi Liban. Finalul războiului cu terorismul de tip Al-Qaida depinde de capacitatea noastră de anihilare a cauzelor generatoare de terorişti de profesie şi de a-l înţelege, în scopul de a evita fertilizarea altor terenuri propice. Ce face Franţa, acum, în Mali este o încercare palidă de destructurare a grupărilor de guerillă, născute din problemele uriaşe generate de colonizare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu