1 decembrie, începând cu ora 8.00, Ceremonie militară şi religioasă de depunere de coroane şi jerbe de flori, la Monumentul eroilor militari români căzuţi la datorie în teatrele de operaţii şi pe teritoriul României, din Parcul Tineretului;
1 decembrie, începând cu ora 8.00, Ceremonie militară şi religioasă de depunere de coroane şi jerbe de flori, la Mormântul Ostaşului Necunoscut, din Parcul Carol;
1 decembrie, începând cu ora 11.00, Paradă Militară, Piaţa Arcul de Triumf;
1 decembrie, Participarea la ceremonii publice de comemorare a eroilor României cu detaşamente de onoare, în Municipiile reşedinţă de judeţ şi localităţile din ţară unde sunt garnizoane militare;
14 noiembrie - 23 decembrie, Expoziţia de carte cu tema: „1 decembrie – Ziua Naţională a României, Marea Unire” Universitatea Naţională de Apărare (U.N.A.P.) „Carol I”;
27 noiembrie - 7 decembrie, Expoziţie de carte cu tema: „90 de ani de la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba Iulia”, Rotonda Scriitorilor, Biblioteca Militară Naţională (B.M.N.);
27 noiembrie - 7 decembrie, Expoziţie de carte cu tema: „1 Decembrie-Ziua Naţională a României”, Rotonda Scriitorilor, B.M.N.;
26 noiembrie - 12 decembrie, Expoziţie de carte cu tema: „Istoria cărţii: lucrări de referinţă aflate în patrimoniul Bibliotecii Militare Naţionale”, B.M.N.;
26 noiembrie - 31 decembrie, Vitrine ale cărţii „BookLand”, B.M.N.;
26 noiembrie - 2 decembrie, Expoziţie de pictură: Cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul” în Primul Război Mondial, Muzeul Naţional al Aviaţiei Române;
28 noiembrie, Expoziţie de pictură: Cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul” în Primul Război Mondial, Muzeul Naţional al Aviaţiei Române;
28 noiembrie, Concurs şcolar cu elevii din clasele a IX-a – a XII-a, „Marea Unire de la 1918”, Muzeul Militar Naţional (M.M.N.) „Regele Ferdinand I”;
28 noiembrie - 9 decembrie, Expoziţie de pictură: „Efigii istorice”, Galeria Artelor a Cercului Militar Naţional (C.M.N.);
29 noiembrie, Expoziţie de carte: „Unirea de la 1918 reflectată în lucrările de specialitate din patrimoniul muzeului”, M.M.N. „Regele Ferdinand I” Pavilionul B;
29 noiembrie, Şedinţa festivă a Salonului Literar al Scriitorilor Militari, dedicată Zilei Naţionale a României, Sala de lectură „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, B.M.N.;
29 noiembrie, Recital vocal – instrumental de muzică clasică din creaţia românească, Sala de spectacole a C.M.N.;
1 decembrie, „Ziua Porţilor Deschise de Ziua Naţională a României”, M.M.N. „Regele Ferdinand I”;
1 decembrie, Ceremonialul de înălţare la primul grad de ofiţer, maistru militar şi subofiţer, Instituţiile militare de învăţământ.
ÎNFĂPTUIREA STATULUI NAŢIONAL ROMÂN
- 1 DECEMBRIE 1918 -
Anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului idealului naţional, anul încununării victorioase a lungului şir de lupte şi sacrificii umane şi materiale pentru făurirea statului naţional unitar. Acest proces istoric, desfăşurat pe întreg spaţiul de locuire românesc, a înregistrat puternice seisme în 1784, 1821, 1848-1849, ca şi evenimente cardinale cum ar fi unirea Moldovei şi Munteniei în 1859, proclamarea independenţei absolute a ţării de sub dominaţia otomană, consfinţită pe câmpul de luptă de armata română în războiul din 1877-1878, precum şi adunările reprezentative, democratic alese ale românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea străină de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia din 1918.
Memorabilele momente din 1918 au făcut ca jertfa ostaşilor români în primul război mondial să nu fi fost zadarnică. Ceea ce la 1600 - prin fapta Viteazului - fusese doar o clipă de vis, la 1 Decembrie 1918 devenea cea mai miraculoasă realizare a acestui popor. "În această zi - scria Nicolae Iorga - a sosit un ceas pe care-l aşteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gândit. A sosit ceasul în care cerem şi noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre".
Organizaţi în state separate din punct de vedere politic, ameninţaţi mereu de expansiunea vecinilor mai puternici, cu părţi din teritoriul strămoşesc - Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia, Dobrogea - anexate de cele trei mari imperii, otoman, habsburgic (din 1867 austro-ungar) şi rus, românii şi-au păstrat dintotdeauna conştiinţa că aparţin aceluiaşi popor, că au aceiaşi geneză. Această conştiinţă a unităţii de neam a românilor a fost consolidată de permanentele şi multiplele relaţii politice, militare, economice şi culturale între ţările române de-a lungul întregului ev de mijloc. Secolul al XIX-lea - denumit şi "secolul naţionalităţilor" - a adus în spaţiul românesc o nouă realitate, cea a naţiunii române, în cadrul căreia s-a cristalizat conştiinţa unităţii naţionale, a conştiinţei destinului comun - trecut, prezent şi viitor.
Experienţa istorică a relevat cu tărie faptul că unitatea politică era singura cale de rezistenţă în faţa presiunilor concentrice covârşitoare ale marilor puteri vecine, că doar ea putea asigura supravieţuirea fiinţei etnice romăneşti şi evoluţia nestingherită pe coordonatele progresului. Caracteristica ideologiei generaţiei paşoptiste - cea care a pus bazele statului român modern - şi a practicii politice româneşti a constat în afirmarea permanentă a unei opţiuni fundamentale: refacerea unităţii de stat pe pământul vechii Dacii. În adâncul inimii fiecărui român - scria Nicolae Bălcescu - era întipărită credinţa că "mântuirea de orice domnire străină" nu se putea realiza decât "prin unitatea naţională".
Desăvârşirea unităţii naţionale a românilor la sfârşitul primei conflagraţii mondiale trebuie înţeleasă ca o firească împlinire ca o necesitate istorică impusă de evoluţia statului naţional şi de necesitatea desăvârşirii sale şi nu ca urmare a efortului militar al României. Nu primul război mondial a creat România Mare; el a fost doar ocazia. România a intrat în război pentru eliberarea provinciilor asuprite şi pentru întregirea ţării, idealul Unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe şi eroism pe câmpurile de luptă din Transilvania şi Dobrogea, de pe Valea Jiului şi de pe Argeş, ca şi pe cele de la Mărăşti, Mărăşeşti, şi Oituz. Nu o victorie militară a stat la temelia statului naţional român, ci actul de voinţă al naţiunii române. Sacrificiile ei în campania anilor 1916 şi 1917 au fost răsplătite de izbânda idealului naţional, în condiţiile prăbuşirii autocraţiei ţariste, urmată de instaurarea regimului comunist şi a destrămării monarhiei austro-ungare, precum şi al afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului naţionalităţilor.
Cei dintâi care au pus în aplicare dreptul la autodeterminare au fost românii dintre Prut şi Nistru. Primul pas a fost făcut la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 când Sfatul Ţării a proclamat "Republica Democratică Moldovenească" - urmat de cel din 24 ianuarie/6 februarie 1918, când s-a adoptat declaraţia de independenţă. Încununarea acestor acţiuni s-a împlinit la 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău, ales prin vot universal, direct, egal şi secret a decis cu majoritate de voturi unirea cu România a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) "în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldave".
Armata română care, la începutul anului 1918, intrase în Basarabia nu a exercitat nici un fel de presiune asupra membrilor Sfatului Ţării şi n-a instalat un regim de dictatură militară. Ea a fost chemată numai pentru restabilirea ordinii şi a liniştei, pentru protejarea regimului legal constituit al Republicii Moldoveneşti, pentru paza depozitelor militare de alimente şi armament româneşti - create acolo în timpul refugiului în Moldova - şi a căilor de comunicaţii. Prezenţa militară românească a reuşit să împiedice acţiunile bolşevicilor, ce urmăreau instaurarea puterii sovietice în Basarabia.
Acelaşi rol de protecţie l-au îndeplinit şi trupele române intrate în Bucovina la cererea Consiliului Naţional Român, ca urmare a dezordinilor provocate de retragerea unităţilor militare austriece şi a bandelor de ucraineni, împiedicând totodată intenţiile Consiliului Naţional Ucrainean de a alipi nordul Bucovinei la Ucraina. Intervenţia armatei române s-a făcut după ce Constituanta - adunare din 14/27 octombrie 1918 - a decis "unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria".
Respectând această hotărâre Comitetul Executiv al Consiliului Naţional din Bucovina, mandatat de Constituantă să fie unica structură cu drept "de a hotărî sau a trata asupra poporului român din Bucovina", a convocat un Congres general al Bucovinei pentru 15/28 noiembrie 1918 în Palatul mitropolitan din Cernăuţi. Au fost aleşi ca delegaţi oficiali: 74 români, 7 germani, 6 polonezi şi 13 ruteni de peste Prut, la care s-au adăugat 5 deputaţi de drept. Pe lângă reprezentanţii oficiali, o mare mulţime de oameni s-a adunat în jurul clădirii din dorinţa de a fi părtaşă la măreţul eveniment. Preşedintele Congresului, Iancu Flondor, a dat citire moţiunii în care se afirma că Bucovina este parte organică a Moldovei în care se găseau "gropniţele domneşti" şi a fost smulsă samavolnic din trupul Moldovei, că românii bucovineni au îndurat multe opresiuni din partea "cârmuirii habsburgice, dar n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă, a sosit". Acum când "ceasul acesta mare a sunat" şi când toate neamurile din monarhia austro-ungară şi-au câştigat "dreptul de liberă hotărâre de sine", cel dintâi gând al lor se îndrepta spre România. Pe temeiul acestor adevăruri, "Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investiţi cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României".
După citirea declaraţiei de Unire, "sala se ridică şi aplauzele se prefac într-un vuiet de codru bântuit de furtună", nota în memoriile sale profesorul Ion I. Nistor, unul din artizanii acestui act istoric. Reprezentanţii minorităţilor poloneză şi germană au aprobat hotărârea şi drepturile inprescriptibile ale poporului român asupra Bucovinei. În mijlocul entuziasmului ce cuprinsese întregul oraş, delegaţii au votat în unanimitate moţiunea Unirii, reparând în acest fel actul de forţă înfăptuit în 1775.
În zilele când românii din Bucovina îşi rosteau hotărârea de Unire cu România, în Transilvania se pregătea ultimul act al marii epopei naţionale. Mulţimile se îndreptau spre Alba Iulia în condiţii cât se poate de prielnice: aparatul de stat austro-ungar fusese înlocuit de administraţia românească.
La 1 Decembrie 1918, în inima Transilvaniei, la Alba Iulia, votul Marii Adunării Naţionale pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, aclamat de o impresionantă adunare populară, încununa celelalte acte de unire de la Chişinău (27 martie/9 aprilie 1918) şi Cernăuţi (15/28 noiembrie 1918) prin care Basarabia şi Bucovina reveneau în hotarele României. Această Românie, în graniţele sale fireşti, s-a făcut de la sine, peste îndoielile şi erorile clasei politice, ajutată ce-i drept şi de un nemărginit noroc" - datorat destrămării concomitente a celor două imperii rus şi austro-ungar ce înglobau ambele teritorii româneşti, după cum scria unul dintre artizanii Unirii ei, generalul Radu R. Rosetti. Adunările reprezentative şi organele lor - Sfatul Ţării, Consiliul Naţional Român din Bucovina, Consiliul Naţional Român Central - prin hotărârile lor liber consimţite au exprimat năzuinţele poporului român înfăptuind unirea provinciilor româneşti cu patria mamă într-un cadru democratic, prin acte de voinţă liber exprimată, pe teritoriu românesc, înainte ca pacea să pună capăt formal - prin tratate internaţionale - primului război mondial.
Conferinţa Păcii de la Paris din 1919-1920 nu a creat ea un stat român întregit. Acesta fusese deja înfăptuit prin actele de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia încă din anul 1918. Conferinţa Păcii a dat doar consacrarea juridică noului statut teritorial şi politic, prin recunoaşterea principiului autodeterminării naţionale. Aşadar mai întâi a fost autodeterminarea şi ulterior consacrarea diplomatică prin tratatele de pace a unui drept istoric inalienabil al naţiunii române.
România întregită cuprindea în hotarele sale istorice o suprafaţă de 295049 kmp faţă de 137000 kmp înainte de 1918 şi o populaţie de 18.057.028 locuitori (în 1930) faţă de aproximativ 7.250.000 locuitori în 1913. Românii reprezentau 71,9% din totalul populaţiei, maghiarii 7,9% germanii 4,4%, evreii 4% etc. Constituţia din 1923 stipula în primele două articole: "Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil", iar "teritoriul României este inalienabil".
Înfăptuirea statului naţional a permis naţiunii române să-şi pună în valoare energiile, capacităţile sale creatoare în slujba progresului economic al dezvoltării ştiinţei, învăţământului şi culturii. Evoluând în cadrul regimului de democraţie parlamentară, România s-a înscris în anii interbelici pe traiectoria unei vieţi moderne, aducându-şi pe plan internaţional o contribuţie substanţială la opera de pace şi securitate.
FOCUS nr. 23
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu