E dimineaţă. Din ceaţa care se ridică sub razele soarelui apar, sus, pe deal, blocurile ştirbite de violenţe: fără geamuri şi uşi, ca nişte orbite fără ochi. E linişte. Pe străduţa îngustă, la ora la care copiii ar trebui să se pregătească de şcoală, sau adulţii pentru serviciu, nu se aude nici un zgomot. Apa la wc-uri nu se trage pentru că, nu-i aşa, "privata" nu are canalizare. Deci, nici apă! Stivele de lemne stau cuminţi, în faţa porţii. Pe o bordură, îl văd pe El. "Nimeni", îmi spune!
E relativ tînăr, disperat, murdar, soios, cu privirea rătăcită. Arată ca un Christ sătul de viaţă şi de nedreptate. Degetele de la picioare îi străpung adidaşii mult prea vechi, iar unghiile lungi şi murdare zgîrie ritmic textura gecii. "Demult, priveam la televizor. Emisiuni culturale. Dar, ştiam şi politică. Nimeni nu ştia mai multă politică decît mine! Pînă în clasa a zecea am fost primul în clasă. Apoi... Colegii mei, mai slab pregătiţi au terminat o facultate. Eu... m-am oprit la 10 clase! Dar, nu-mi pare rău. Am "evoluat" odată cu oraşul". Rîde. Şi rîsul îţi dezvăluie dinţii stricaţi. "Cuvintele sînt ca stropii de ploaie. Nici unul nu e la fel", îmi spune "Nimeni", încercînd să-şi aprindă o ţigară ruptă. "Banii nu contează atît de mult. Azi, am vîndut nişte tablă. Am făcut şase lei. Cît să am de pîine şi de ţigări. E ca în filmul ăla..., eh, ce-ţi spun eu, era demult, o capodoperă a genului... Un mijloc de a ne împlini vanităţile. Eu nu pot salva pe nimeni. Fiecare e dator să alerge cu colacul de salvare pe stadion, la maraton. Sau Maraton, nu? Grecii antici aveau democraţie, noi mai avem doar stafia aceleia"...
"Nimeni" scoate din plasa de un leu o memorie de calculator. "Uite, dacă aş avea electricitate, aş monta chestia asta şi dintr-odată aş avea mai mulţi rami... vreme trece, vreme vine, cu toţii au uitat de mine"... Băiatul se ridică şi-şi pierde paşii pe străduţa pietruită. În zare, blocurile marcate de violenţă: fără ferestre, fără instalaţii sanitare.
Nu e nici Sarajevo sub asediu, nici Racejak. E Anina. Un orăşel minier din Caraş-Severinul anilor 2012. Fără canalizare, fără încălzire, fără spital. 8000 de oameni, din care 40% pensionari şi... 500 de salariaţi, majoritatea la Consiliul local. "Nimeni" poate fi considerat "emblema" oraşului, în declin după 2006, anul accidentului minier în care şi-au pierdut viaţa 7 ortaci. Atunci, preşedintele ţării a cerut închiderea urgentă a minei. Nu s-a pus nimic în loc.
La Anina, epocile se dau peste cap...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu