SENZAŢIONAL!!!

Absolut senzaţional textul publicat astăzi de Vlad Popescu pe http://militar.infomondo.ro/opinii/subversiune-in-numele-vanitatii.html ! Senzaţional! Îmi permit să-l reproduc şi să vă invit să-l citiţi!


Subversiune în numele vanităţii!

Motto:
„Eu nu mai am nimic de spus!
Voi bratele jurând le-ati pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Si-n zei! Dar va gânditi, eroi,
Ca zeii sunt departe, sus,
Dusmanii lânga noi!”

Existenţa poporului român a fost, până azi, legată indisolubil de existenţa acestui grup de oameni inimoşi şi curajoşi, dar întotdeauna prost echipaţi. Aceasta a facut ca Armata să fie mereu una din cele mai de încredere instituţii ale statului. Dar, oare, cât va mai dura această încredere? Poate că, de aici izvorăşte atitudinea de azi faţă de Armată.

„Vuittoanele”, „bemveurile”, „Hai bărbate să votăm/ Şi apoi să ne-mbătăm” sunt mult mai uşor de „digerat” decât Eminescu, Coşbuc, Enescu şi alţii. Este dureros ca astăzi, un copil cu un nivel mediu de cunoştinţe, de clasa a 7-a, nu este în stare să recite o strofă din oricare poezie a lui Eminescu sau nu ştie cine a fost Decebal. Pentru el, Armata nu înseamnă nimic. Pentru alţii, Armata este caporalul care le-a făcut zile fripte pe timpul perioadei instrucţiei de bază, creându-le astfel un background informaţional cu ce vor face şi ei, la rândul lor, “bibanilor”, iar cadrele militare sunt asociate cu acei ofiţeri/ subofiţeri burtoşi, politruci, cu care au avut nefericirea de a intra în contact. Dar pentru toţi, Armata este acel grup de oameni care – îmbrăcaţi frumos, tunşi, bărbieriţi, cu bocancii lustruiţi, în maşini de luptă vopsite proaspăt şi cu cauciucuri negre, date cu cremă de ghete – defilează de 1 Decembrie pe sub Arcul de Triumf. Atunci, ei ne dau onorul, noi ne uitam la ei mai mult sau mai puţin impresionaţi, comentăm cu privire la nivelul lor de instruire şi echipare (ca deh, suntem cunoscători) şi… dăm iama, ca hoardele lui Timur Lenk, în fasolea şi cârnaţii puşi la bătaie de vreun primar mai „avut”.

Dar ce este Armata de fapt? Astăzi Armata este un organism în semi-convalescenţă, dar a cărui boală este întreţinută din motive care îmi sunt greu de înţeles şi acceptat. După 1944, Armata a fost decapitată, iar valorile ei desfiinţate de consilierii sovietici. Ulterior, regimul comunist român a continuat cu desfiinţarea tradiţiilor prin impunerea unor modele importate de la Est. Şi pentru ca toate acestea nu erau suficiente, onoarea Armatei a fost şi ea pusă la grea încercare. Astfel, Armata a fost implicată în marile realizări socialiste ca: Transfăgărăşanul, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului, culesul recoltei, construcţia de locuinţe etc. Toate, misiuni „esenţiale” ale oricărei armate din lume.

Culmea este că toate acestea nu au constituit, neapărat, cel mai tragic lucru ce se putea întâmpla. Tragic este ceea ce se întâmplă după 1989. În numele modernizării şi îndeplinirii obiectivului naţional de aderare la NATO, Armata şi-a redus efectivele cu aproape 75%, punând astfel presiuni mari, atât asupra bugetului apărării (pentru cei care s-au pensionat) cât şi asupra societăţii (pentru absorbţia celor care au părăsit sistemul militar). Acest lucru a făcut ca Armata să fie prima – şi aparent, singura – instituţie a statului care, din 2004, poate raporta că restructurarea din punct de vedere al personalului s-a încheiat. Acest moment, ar fi trebuit să însemne pentru Armată intrarea în acea convalescenţă de care am amintit mai sus. Dar, nu a fost aşa. Din interese meschine, politicul a ales să se implice în activitatea Armatei, exploatând slăbiciuni şi nevoi materiale ale unor oameni, pe fondul unei demnităţi terfelite de zeci de ani.

Din 1989 şi până azi, noi, militarii, am trecut printr-o metamorfoză de imagine complicată. Am trecut de la inofensivul şi hilarul „castraveţi” sau „răţoi” aruncat de civili, coloanelor de militari care traversau oraşul catre terenul de instrucţie sau poligonul de tragere, la „bugetari de lux” şi „pensionari nesimiţiţi”.

Devenim piloţi pentru că ne place zborul, devenim marinari pentru că simţim că lupta cu natura ne face să ne simţim mai bărbaţi, devenim vânători de munte pentru că acolo – pe acoperişul ţării – ne simţim liberi, devenim tanchişti pentru ca huruitul motoarelor de sute de cai putere ne creează senzaţia de forţă. Cu toate acestea, în timp, învăţăm că ceea ce facem, dincolo de pasiuni, poartă cu sine o responsabilitate care ne modelează ireversibil.

Sunt mulţi cei care azi spun: „Nu vă convine fraţilor, plecaţi! Sunt alte sute de oameni care aşteaptă la poarta să vă ia locul.” Nimic mai adevărat. Dar trebuie să vţ spun dragi compatrioţi că simpla rostire a jurământului nu te face militar. Militar devii după ce înţelegi ce faci şi – mai mult – alegi să continui. Cineva spunea că militarii au fost, sunt şi vor muri idealişti. Aşa este! Dar dacă nu am fi, cine poate garanta că am fi în stare să murim pentru ţară?

De ce se întâmplă asta Armatei, mi-e greu să înţeleg şi să accept! Ca număr, nu mai suntem de mult o masă de manevra electorală. Beneficiile financiare, aduse de cele câteva contracte pe care le mai are Armata, sunt nesemnificative în comparaţie cu ce se (poate) obţine în mediul civil.

Ani la rând, Armata a fost pe primele locuri în sondajele privind încrederea populaţiei în instituţiile statului, în detrimentul constant al clasei politice. Era previzibil ca acest lucru nu putea fi lăsat aşa. Vanitatea şi lăcomia au dus la această situaţie. În loc să caute ca prin competenţă şi corectitudine să câştige imagine, au ales să pornească o campanie de eliminare a adversarilor de imagine a clasei politice. Iar această campanie a devenit tot mai virulentă cu cât la putere au ajuns oameni din ce în ce mai vanitoşi şi mai lacomi.

Subjugarea politică a unor lideri militari interesaţi de avansare prin orice mijloace şi eliminarea sau trecerea pe linie moartă a celor care mai aveau verticalitatea specifică militarilor a fost unul din paşii importanţi. Concomitent, Armata a primit întotdeauna bani insuficienţi pentru a parcurge şi ultima etapă a procesului de restructurare respectiv: modernizare echipamentelor. A urmat îndeaproape instigarea treptată a diferitelor categorii sociale, una împotriva celeilalte şi aşa mai departe.

În numele vanităţii şi al lăcomiei Armata a fost şi este vaduvită de valori umane şi resurse necesare îndeplinirii cu succes a misiunilor încredinţate!

Nu sunt adeptul teoriei conspiraţiei, dar aceasta nu poate fi altceva decât subversiune. Şi nu prin scopurile urmărite, ci prin efecte. În concepţia NATO, subversiunea este definită ca “acţiunea menită să slăbească puterea militară, economică sau politică a unei naţiuni, prin subminarea moralului, loialităţii sau încrederii cetăţenilor ei”.

De ce tăiem 25% din salariile militarilor când efectivele Armatei sunt în parametrii stabiliţi, iar din salariile angajaţilor companiilor de stat care au fost „restructurate”, nu tăiem nimic? De ce în decembrie 2008, se lansează „puşca şi cureaua lată/ ce sporuri şi salarii aveaţi odată” când ţara nu era în criza? De ce din 2004 şi până azi, Armata nu a avut alocate fondurile asumate în faţa Aliaţilor? DE CE? Răspunsul este unul simplu: ignoranţă, lacomie şi vanitate!

Suntem militari şi ca militari suntem învăţaţi să muncim după cursuri de acţiune. Din acest simplu motiv, vă propun un exerciţiu de „worst case scenario” (scenariul cel mai rău posibil).

Ignoranţa, lăcomia şi vanitatea unora sunt cele care ne-au adus azi în situaţia în care suntem. Aceeaşi ignoranţă, lăcomie şi vanitate care în 1990 i-a facut să abroge articolul 164 din Codul Penal privind infracţiunea de sabotaj, adică „fapta funcţionarului ori a altui salariat care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145 (organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţioneaza potrivit legii) ori o pagubă importantă economiei naţionale, în scopul de a aduce în orice mod atingere securităţii statului”. Ce era “comunist” în asta?

O societate care valorizează aceste trei lucruri (ignoranţa, lăcomia, vanitatea) este supusă riscului fragmentării, iar acest fapt este din ce în ce mai vizibil azi. Avem o fragmentare socială, iar acesteia, îi va urma îndeaproape cea economică pentru ca, la final, să avem – de ce nu – o fragmentare teritorială.Iar Armata nu va putea face nimic, pentru că nu va mai avea cu cine şi cu ce. Judecaţi şi singuri, dragi camarazi!

ONOARE ŞI PATRIE! Cât şi câţi le-om mai avea şi pe-astea…

Vlad Popescu
13 iunie, 2010