Legile siguranţei naţionale vor intra în dezbatere parlamentară de la începutul sesiunii care debutează pe 1 februarie. Este vorba de cinci proiecte legislative: legea siguranţei, legile privind organizarea SRI, respectiv a SIE, statutul ofiţerului de informaţii şi legea privind activitatea de informaţii şi contrainformaţii. Lipseşte din acest pachet modificarea Legii 333 din 2003, care, deşi modificată, nu corespunde exigenţelor companiilor private de securitate care ar trebui să fie parte integrantă a siguranţei naţionale. În opinia mea! Dar, am să revin pe final. Pachetul de legi a fost discutat deja în CSAT şi în 2009, şi în 2010. La acest moment, serviciile de informaţii ale României operează în interiorul şi în afara ţării, în baza unor legi din 1991, care acum, citite atent, se dovedesc a fi chiar împotriva NATO! Opoziţia se grăbeşte să ia în dezbatere aceste legi, de teamă că Guvernul Boc îşi va angaja răspunderea şi pentru aceste proiecte. Fuziunea SRI cu SIE, sporirea puterilor ofiţerilor de informaţii, inclusiv cu dreptul de a efectua anchete premergătoare urmăririi penale, includerea tuturor serviciilor într-o Comunitate de Informaţii care să fie coordonată de consilierul prezidenţial pe probleme de apărare, legiferarea dreptului serviciilor de informaţii de a întreprinde activităţi comerciale şi dreptului foştilor ofiţeri şi a foştilor şefi de servicii de a face politică, toate aceste chestiuni fac parte din pachetul de legi privind siguranţa naţională, care este promis de politicieni de cîţiva ani buni. Serviciile de informaţii lucrează cu secrete şi ele sînt eficiente atîta timp cît păstrează secretul unei operaţiuni. Nu metodele şi mijloacele sînt secrete, ci operaţiunile şi oamenii pe care trebuie să-i protejezi, pentru că, altfel, ei şi familiile lor devin ţinte pentru adversari. Şi, har Domnului, numai de adversari nu ducem lipsă acum! Din păcate, noi nu avem în România o şcoală de gîndire şi de cercetare în domeniul intelligence-ului sau al culturii de securitate. Academia Naţională de Informaţii "Mihai Viteazul", sau Academia Naţională de Apărare, două instituţii de învăţămînt presigioase care se încăpăţînează să ţină stindardul calităţii la cote foarte înalte, nu sînt suficiente pentru a modela un întreg curent de gîndire în domeniul siguranţei şi securităţii naţionale. Analizele şi comentariile pe această temă, în limba română, se bazează pe traduceri şi pe sinteze din străinătate, nu pe cercetări proprii, decît în foarte mică măsură. De altfel, societatea civilă trebuie să construiască şi în România structuri de cercetare în probleme de securitate. Am mai spus-o şi am să repet cît va fi necesar: nu face nimeni nimic pentru securitatea statului, nici măcar o lege! Pînă cînd pachetul de legi în domeniul securităţii nu va intra în vigoare, eu, ca observator al fenomenului, consider că cei responsabili o fac cu premeditare! Lipsa unei Comunităţi Naţionale de Informaţii face ca produsul de intelligence să scape, de multe ori, decidentului politic. Unul normal la cap! Dar, ce este siguranţa naţională de este atît de hulită şi tratată ca o sperietoare? Evident, există cercuri de putere interesate care doresc ca siguranţa naţională să nu existe, serviciile să fie decimate etc. Pînă şi la mine, la Reşiţa, anumiţi indivizi, plătiţi din bani publici, au putut creea o "famiglia" care spală sute de milioane de lei, lunar, din taxele şi impozitele noastre, PUBLIC, fără ca nimeni să se atingă de ei!
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte securitatea ca fiind „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol“. Ca atare, securitatea apare, în cele mai multe situaţii, ca o precondiţie a funcţionalităţii oricărui (micro)grup social formal sau informal, a oricărei organizaţii sociale, economice, politice etc., în raport cu acţiunea unor factori perturbatori generatori de insecuritate, interni şi/sau externi organizaţiei respective. „Securitatea naţională este rezultanta sinergică a acţiunilor întreprinse prin mijloacele şi reglementările instituţiilor statului român, care au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele şi valorile fundamentale ale României, contracarînd factorii interni şi internaţionali care ameninţă aceste interese şi valori“. Ori, fără bani şi fără o protecţie personală adecvată, acest enunţ rămîne doar în DEX! În Articolul 135(2), din Constituţie se spune că: Statul trebuie sa asigure: b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional. Sigur, se poate spune că SRI sau a fost mort, sau plecat din ţară cînd s-au încheiat diverse contracte oneroase împotriva interesului naţional! Greşit! SRI a informat "decidentul politic" care a ignorat analizele şi avertismentele Serviciului, care, conform Legii din 1991, nu are altă competenţă decît aceea de a informa un decident politic, de multe ori, interesat în obţinerea de foloase personale din devalizarea statului! Modificarea legii, ar stopa acest derapaj!
Nu ştiu ca aceste legi să fi provocat o dezbatere la nivelul societăţii civile. Lipsa de reacţie a societăţii româneşti (unii analişti europeni ne numesc chiar "plantele agăţătoare al Comunităţii Europene") este determinată, în principal, de doi factori: globalizarea elitelor şi narcotizarea media. Există o mare fisură între elite şi societate. După P.S. Huntington (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Simon and Schuster, New York, 2004) elitele se deznaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală. Globalizarea culturii capitaliste generează o localizare a culturii tradiţionale, ceea ce reprezintă o resuscitare a vechilor identităţi regionale (I.N. Sava, Studii de securitate, pag.195, Centrul român de studii regionale, 2005). Toate ţările Europei de Est urmează un pattern de renaştere a identităţii ca o formă - de cele mai multe ori involuntară! - de apărare în faţa formelor occidentale considerate fără substanţă. În aceste condiţii, dezbaterile fragile, acolo unde ele există, se axează pe probleme minore, de interes local, sau destul de abstract, cum ar fi "performanţa la ghişeu a funcţionarului public"! Agresarea mediatică prin radio şi televiziune, "prinsă" în SNS şi scuipată de majoritatea "deontologilor", este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent, din interior şi din exterior, şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc natural, de la sine şi nu sînt induse de către o decizie agresoare (Mario Balint, "Target-operaţiuni militare externe în combaterea terorismului", Ed. Banatului Montan, 2010). Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea unui complex naţional de inferioritate, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională (ex: Emil Boc: "Toţi sîntem de vină pentru dezastrul în care se află România acum"), inducerea unui sentiment de inutilitate, etc. Deci, se impune o dezbatere, fie ea şi parlamentară, şi un vot URGENT pentru Legile siguranţei naţionale!
P.S. Am o obsesie: Noul Management Public este un concept european care favorizează participarea firmelor private în livrarea de bunuri şi servicii publice, inclusiv în domeniul apărării şi al securităţii naţionale, domenii considerate pînă nu demult ca monopol al statului. Scopul promovării acestui concept este acela de a mări eficienţa serviciilor publice, inclusiv al guvernului, mai ales în ţări în care conceptul de "guvernare eficientă" figurează în Strategia Naţională de Securitate. Din 1990, în Europa, de Noul Management Public au beneficiat şi Companiile de Securitate Private, care au absorbit forţă de muncă înalt calificată, în urma reformelor la nivelul structurilor de securitate, privite destul de "exotic" la noi în ţară. Acestea sînt societăţi comerciale care oferă servicii care, deseori, implică cunoştinţe temeinice în folosirea forţei. Nu vorbesc de firmele de pază cu agenţi burtoşi, nespălaţi şi neglijenţi, nici de cei cu echipament de portar pe care îi întîlneşti, mai nou, pe la uşile Consiliilor Judeţene din România! Deşi industria securităţii private tinde să devină indispensabilă unei societăţi moderne, paradoxal, aceasta nu figurează alături de sănătate şi administraţie locală în literatura de specialitate a managementul public. Cu toate acestea, din 1990, în Europa Companiile Private de Securitate sînt parte importantă a Noului Management Public, în managementul funcţiilor de apărare şi de securitate. Un argument cheie din spatele unor astfel de politici a fost creşterea eficienţei serviciilor de securitate. Trendul este ascendent: în ciuda imperfecţiunilor sistemului privat de securitate, tot mai multe state vor oferi tot mai multă securitate, cu sprijinul CPS. Expertiza militară şi de securitate este astfel variabilă şi reflectă, în general, nevoile, speciale ale clientului şi parametrii contractuali. Întrucât unele CPS sînt constituite ca furnizori independenţi de servicii (stand-alone), consultanţi de securitate licenţiaţi, oferta include o gamă largă şi complexă de servicii de securitate hibride (Ortiz, 2007, pp. 62 - 67). Cele două sectoare, public şi privat, au un interes comun în dezvoltarea unor modalităţi eficiente de identificare şi gestionare a efectelor negative determinate de activităţile crimei organizate şi de terorism, menţinerea ordinii publice, paza obiectivelor administrative, de învăţămînt sau infrastructuri critice.
Mario BALINT
analist de securitate al ARSS
preşedinte al BI Group şi TuaregTeam
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu