Argument
În secolul nostru, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un PRODUS DE CONSUM, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. Sfîrşitul Războiului Rece a modificat, fără îndoială, balanţa de putere mondială. Vechile probleme ale lumii contemporane, precum creşterea demografică necontrolată în unele regiuni şi îmbătrînirea dramatică a populaţiei în altele, reducerea rezervelor de apă, hrană şi resurse energetice, degradarea mediului etc., s-au acutizat şi au efecte nebănuite. În plus, altele noi şi-au făcut apariţia: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată. Intensificarea conflictelor locale şi regionale, determinate, în principal, de cauze de natură etnică, religioasă, teritorială sau ideologică, dar cu un puternic substrat economic, au impus dezvoltarea şi perpetuarea mijloacelor non-militare de soluţionare, instrumentul militar constituind ultima măsură dorită. Globalizarea transcende toate aceste caracteristici ale lumii moderne. Fenomenul favorizează atît creşterea economică şi dezvoltarea, prin integrarea economiilor lumii, cît şi aspecte mai puţin dorite, precum accentuarea decalajelor economice şi a sărăciei în unele zone, migraţia ilegală, mondializarea criminalităţii etc. Sporirea gradului de interdependenţă şi interacţiune în plan economic, tehnologic, cultural şi politic determină o evoluţie similară şi în planul securităţii, cu implicaţii importante în domeniul creşterii stabilităţii relaţiilor internaţionale.
Securitatea unei naţiuni, în conformitate cu „Strategia Europeană de Securitate”, este definită de următoarele cinci dimensiuni: politică, militară, economică, diplomatică şi de protecţie a mediului. Mediul de securitate internaţional, care înglobează şi securitatea naţională, prezintă mutaţii tot mai evidente, sesizîndu-se creşterea ponderii agresiunilor de tip non-militar precum cele economice, financiar-bancare, imagologice, sau informaţionale. Gestionarea securităţii constituie „un proces deliberat prin care se vizează evaluarea riscului şi punerea în operă a acţiunilor destinate să-l aducă la un nivel determinat şi acceptabil, cu un cost acceptabil” (Dr. Tobă Francisc, PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale, Bucuresti, 2006). Alain Bauer, consultant pentru securitate urbană din Franţa, afirma că „statul trebuie să controleze securitatea în loc să o gestioneze”. (Bruxelles, decembrie 2001, a treia Conferinţă a Serviciilor Private de Securitate a CoESS). Logica construirii infrastructurilor critice de pînă în prezent nu a fost bazată pe considerente de ameninţări ori factori de risc externi, ci, mai degrabă, pe un anumit standard de securizare intrinsecă a sistemului. Realizarea reţelelor de distribuţie de hidrocarburi, de exemplu, s-a bazat pe indicatori precum: necesarul energetic al populaţiei vizate de proiect, condiţiile concrete de realizare a distribuţiei şi siguranţa transportului (înlăturarea factorilor nocivi, a eventualelor cauze care ar putea conduce la starea de neîntrebuinţare/ avarii etc.). Stabilirea măsurilor de securitate ale acestei IC trebuie să vizeze atît domeniul organizaţional (strategii şi politici de securitate interne, care să includă instruirea în cadru organizat şi securitatea personalului), cît şi domeniul securităţii fizice şi informatice a sistemelor care formează infrastructura critică propriu-zisă. Un element imperativ al protejării sistemelor critice este promovarea culturii de securitate, în fapt, o cerinţă NATO!, prin conlucrarea proprietarului, operatorului, utilizatorului şi expertului din terţă parte, plecînd de la informarea, educarea şi instruirea periodică a populaţiei, desfăşurarea de exerciţii de simulare a unor incidente majore, în urma cărora să se studieze modalitatea de coordonare a serviciilor asigurate atît de către sectorul privat sau ONG, cît şi de autorităţile de stat cu atribuţii în domeniu.
Prezentul studiu vizează tocmai aceste aspecte, dar şi cele referitoare la implicarea Companiilor Militare Private în protecţia infrastructurilor critice.
Infrastructuri critice. Definiţii. Infrastructurile locale şi regionale în perspectiva „oraşelor stat”.
În întreaga lume, la începutul secolului XXI, au început să se manifeste schimbări profunde ce au afectat viaţa socială, politică, economică şi militară a statelor, în aceste condiţii, realizarea securităţii va necesita în continuare capabilităţi militare atît pentru prevenirea, cît şi pentru respingerea agresiunii, indiferent de natura acesteia. Iar, securitatea infrastructurii critice devine vitală. În literatura de specialitate se utilizează sintagma „infrastructură critică” pentru orice entitate economică funcţională care oferă produse şi servicii de utilitate publică vitale pentru întreaga societate, a cărei distrugere, degradare ori nefuncţionare produc un impact major asupra populaţiei şi economiei la nivel local sau regional, fiind incluse în categoria obiectivelor de importanţă naţională.
Infrastructura poate fi definită ca ansamblul elementelor materiale (construcţii, echipamente, instalaţii, mijloace de transport, monumente etc), organizaţionale (reţele de transport, alimentare, telecomunicaţii, educaţionale şi de sănătate) şi informaţionale (date, informaţii, tehnici şi proceduri) ale unui macrosistem social care îi asigură funcţionalitatea. Orice infrastructură ineficient protejată se poate afla în situaţii critice, cu consecinţe negative în planul securităţii naţionale. În categoria infrastructurilor critice sînt incluse, aşadar, toate structurile vitale unei societăţi: sisteme de electricitate, obiective şi instalaţii nucleare, sisteme informatice şi de telecomunicaţii, sisteme de extracşie, prelucrare, depozitare şi transport ale resurselor primare de energie, sistemele de aprovizionare cu apă, infrastructura şi mijloacele de comunicaţii, sistemele bancare, financiare şi de asigurări, serviciile de sănătate şi intervenţie în situaţii de urgenţă, valorile şi utilităţile publice de interes strategic şi autorităţile publice. Infrastructura critică reprezintă o valoare de securitate naţională, iar funcţionalitatea şi viabilitatea acesteia asigură atributul fundamental al existenţei statului şi constituie referinţa în elaborarea politicii de securitate naţională. De asemenea, infrastructura critică exprimă necesităţi naţionale de securitate materializate în oportunităţi şi asigură susţinerea componentelor strategice fundamentale ale securităţii naţionale.
Înfrastructura critică este vulnerabilă la acţiunile unor factori interni şi externi, protecţia acesteia asigurîndu-se fizic, juridic şi informaţional, de către entităţi ale statului, componente ale sistemului naţional de apărare, sau companii private din industria păcii şi securităţii.
Ameninţarea externă a infrastructurii critice este cea mai dinamică. În SUA, „infrastructura critică” este definită de „The USA Patriot Act” ca sisteme şi valori fizice sau virtuale de importanţă deosebită pentru Statele Unite, astfel încît expunerea sau distrugerea acestor sisteme sau valori ar putea avea un impact negativ asupra securităţii, securităţii economice, stării de sănătate publică şi siguranţa cetăţeanului. Deşi principal rezervor al „globalizării” SUA este prima entitate statală afectată de aceasta, ca important factor de ameninţare la adresa infrastructurii critice. Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! În noul mediu de securitate, foarte dinamic şi puternic interconectat, se afirmă nu importanţa numărului resurselor, ci legătura dintre ele, adică tocmai infrastructura critică. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Statele-naţiune fac faţă cu greu influenţelor mediului global, dominat accentuat de ONG transnaţionale şi corporaţii transnaţionale. Efectele globalizării afectează infrastructurile critice din statele naţiune. Creşterea şomajului, se estimează a fi de pînă la 20% în prima jumătate a secolului XXI, tendinţa transnaţionalizării în unele domenii, unde statul deţinea monopolul care, trebuie să recunoaştem, afectează dezvoltarea economică, dar şi efectele descentralizării, prilej cu care comunităţi locale pot dobîndi puteri sporite în relaţiile cu autoritatea naţională. Dar cel mai evident efect nagativ este acela că globalizarea generează instabilitate socială, datorită concurenţei forţei de muncă naţionale de către imigranţi, creşterea numărului populaţiei, accentuarea sărăciei şi criza de resurse, tensiunile rasiale şi etnice, inflaţia şi şomajul, tensiunile care apar între ţările care „au” şi ţările care „nu au”, valurile de refugiaţi alungaţi de războaie şi represiune, imigranţii care se deplasează din statele mai sărace către cele mai prospere, deseori aducînd cu ei conflictele ţărilor de unde provin, dezintegrarea structurilor tradiţionale de autoritate. La acestea se adaugă şi alte efecte complementare precum transferul de capital naţional în afara statului, fluxuri necontrolate de capital transnaţional, dislocarea naţiunii în comunităţi etnice şi religioase, presiuni asupra elaborării şi conţinutului actelor normative interne, distrugerea unor ramuri industriale ce lucrau cu resurse locale, ceea ce în ansamblu duce la dezechilibru. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi.
Ameninţarea internă este considerată un atribut al statelor slabe. Nivelul ridicat de riscuri interne la adresa infrastructurii critice se poate transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava, „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării.
În România, problema infrastructurii critice este deosebit de actuală în noul context de securitate. La 5 aprilie 2002 a fost adoptată Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în care sînt precizate şi „elementele infrastructurii de suport a vieţii sociale”, care pot constitui ţinte operaţionale şi necesită a fi protejate prin măsuri specifice. Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului defineşte obiectivele de importanţă strategică: „obiectivele forţelor armate şi cele de importanţă deosebită pentru apărarea ţării, activitatea statului, economie, cultură şi artă, localurile misiunilor diplomatice sau ale organizaţiilor internaţionale şi facilităţile de infrastructură sau locurile de utilitate publică”; facilităţile de infrastructură: „utilităţi publice sau private care asigură sau distribuie servicii în beneficiul populaţiei, precum apă şi canalizare, energie, combustibil, comunicaţii, servicii bancare şi medicale, reţele de telecomunicaţii şi comunicaţionale”; facilităţi de stat şi guvernamentale şi sistemul de transport: „facilităţi, mijloace de transport şi instrumente publice sau private”. La 25 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea Nr. 535, privind prevenirea şi combaterea terorismului care prevede că: „factorii materiali – de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de stat şi guvernamentale, facilităţile vieţii sociale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale – constituie elemente ale infrastructurii naţionale. Acestea pot constitui ţinte pentru acţiuni de tip militar sau non-militar.
În cadrul unui studiu elaborat de Centrul pentru Studii Strategice de Securitate şi Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare Bucureşti, intitulat „Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie” autorii dr.Grigore Alexandrescu şi dr.Gheorghe Văduva abordează problematica protecţiei infrastructurii critice (PIC) din perspective sistemice. În opinia autorilor putem distinge, în raport de locaţie, rolul şi importanţa pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor, a securităţii acestora următoarele clase de infrastructuri:
1. infrastructuri obişnuite – IO,
2. infrastructuri speciale – IS,
3. infrastructuri critice – IC.
Autorii studiului, reputaţi analişti militari, apreciază că IC constituie „un bun material care este vital pentru funcţionarea economiei şi societăţii” iar prin PIC putem admite „totalitatea măsurilor stabilite pentru reducerea riscurilor de blocare a funcţionării sau de distrugere a unei infrastructuri critice. În condiţiile destructurării statelor, a tendinţei de regionalizare accentuată prin pierderea suveranităţii naţionale, ca o consecinţă directă a globalizării economice şi financiare, putem spune că asistăm la creşterea importanţei tuturor tipurilor de infrastructură, infrastructura obişnuită, IO, putînd deveni oricînd Infrastructură Critică.
Infrastructurile Critice şi securitatea energetică
Mediul de securitate este o realitate reprezentată de ansamblul condiţiilor, proceselor şi fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, militare, ecologice şi informaţionale, interne şi internaţionale, care condiţionează nivelul de protecţie a individului, comunităţii, statului, zonei, regiunii ş.a.m.d., pe timpul promovării propriilor interese ale acestora. Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale vieţii sociale. Pe de o parte, vechi actori îşi reduc ponderea sau dispar de pe scena internaţională, iar pe de altă parte alţi actori de tip statal, sisteme integrate economico-politice şi militare, corporaţii şi ONG-uri transnaţionale, organizaţii regionale, continentale şi globale îşi dispută şi împart „prima scenă a lumii”. Prin urmare, după sfîrşitul perioadei bipolare, mediul de securitate a devenit mult mai fluid, complex şi volatil, iar modificările de orice natură produse într-o parte a lumii se propagă cu efecte pozitive sau negative în altă parte a mapamondului.
Secolul XXI a adus, pe lîngă speranţe mai mari, şi o serie de noi riscuri şi ameninţări, mai ales non-militare, ce transcend graniţele naţionale şi necesită, pentru contracararea lor, în special măsuri non-militare complexe. După cum se susţine şi în proiectul noii Strategii de Securitate Naţională a României, globalizarea este principalul fenomen care influenţează mediul de securitate contemporan, creînd atît oportunităţi, cît şi noi riscuri şi ameninţări. Globalizarea favorizează atît competiţia/cooperarea pentru putere, cît şi lupta pentru resurse, rute de transport şi pieţe de desfacere, deci, pentru Infrastructuri Critice. Accesul diferenţiat la resurse afectează relaţiile dintre state cu consecinţe dintre cele mai distrugătoare. Asistăm la o accentuare a dezastrelor naturale, epuizare a resurselor energetice, creştere demografică corelată cu reducerea resurselor de apă şi hrană, încălzire a climei etc., fenomene ce continuă să influenţeze stabilitatea globală. „Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare, tulburărilor sociale etc., răspîndirea conflictelor de tip etnico-religioase, rămîn o realitate a mediului de securitate actual. Un fapt de necontestat al secolului XXI îl reprezintă dependenţa din ce în ce mai mare a economiilor lumii de resursele energetice. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie, iar lupta pentru resurse domină geopolitica secolului XXI. Problema resurselor prezintă multe faţete, deficitul acestora avînd un rol important în declanşarea sau amplificarea unor conflicte, de polarizare sau de catalizare a forţelor. Resursele energetice şi de materii prime sunt, în general, limitate şi repartizate neuniform pe întinderea Terrei.
De altfel, există şi o lege a rarităţii resurselor, care constă în aceea că volumul, structura şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Spectrul epuizării în următorii ani a resurselor energetice a făcut ca o parte însemnată a politicilor externe, dar şi a celor de putere, să fie preocupată, pe de o parte, de accesibilitatea conductelor şi terminalelor, viitoarele trasee ale rutelor energetice (Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, BĂHNĂREANU Cristian, RESURSELE ENERGETICE ŞI MEDIUL DE SECURITATE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006, pag. 12) Poziţia unei ţări în sistemul economic şi politic internaţional depinde de capacitatea sa de a produce petrol şi gaze naturale, de controlul pe care îl exercită asupra rezervelor de resurse energetice. În prezent, un sistem imens şi complicat mută peste 2.673 mld. m3 de gaze naturale şi 80 milioane barili de petrol de la producători la consumatori. Fără îndoială că există o legătură între deţinerea, cererea, aprovizionarea şi utilizarea resurselor
energetice, răspândirea lor geografică şi accesul la ele.
Controlul resurselor energetice – petrol, gaze naturale şi lichefiate, combustibili fosili – a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru actorii majori ai scenei internaţionale (SUA, UE, Federaţia Rusă), ci şi pentru noile puteri în ascensiune (China şi India). Astfel, o serie de reţele şi conducte de transport funcţionale, precum Drujba, Baku-Ceyhan-Tbilisi, Blue Stream, Nabucco etc., aprovizionează deja marii consumatori, iar multe altele se află în fază de proiect sau în diverse etape de finalizare (Bahnarean, op.cit). Accesul la resursele energetice din Est necesită dezvoltarea unei infrastructuri adecvate intereselor occidentale: distanţa cît mai scurtă de la sursă la utilizatorul final, capacitatea de transport al conductei, costuri de producţie cît mai mici, costuri de transport cît mai reduse, tranzitarea unor zone stabile, facilităţi portuare şi de transport maritim şi fluvial etc. Conform statisticii celor de la Simdex (The Simdex Future Pipeline Projects Worldwide Guide, May 2006, www.simdex.com.), pînă în mai 2006 numărul de proiecte ale unor conducte la nivel mondial era de 381 cu o lungime totală de circa 195.000 km, din care 174 în America de Nord, 31 în America Latină, 47 în Europa, 16 în Africa, 96 în Orientul Mijlociu şi Asia şi 17 în Austral-asia.
Pentru cei mai mulţi specialişti, securitatea energetică înseamnă producerea energiei necesare în propria ţară şi o dependenţă cît mai redusă de importurile externe. Mărturisesc că împărtăşesc ideea! Însă, securitatea energetică vizează trei dimensiuni: asigurarea unor surse alternative de aprovizionare, identificarea unor rute energetice alternative şi securizarea surselor şi rutelor de transport existente. Conceptul Strategic al NATO prevede protejarea rutelor vitale de aprovizionare ca fiind una dintre problemele critice pentru securitatea membrilor organizaţiei. Prin urmare, securitatea energetică nu mai este doar o problemă economică, ci devine una mult mai profundă, cu implicaţii politico-militare. Desigur că securitatea energetică nu este ameninţată doar de terorism, tulburări politice, conflicte armate, piraterie, ci este vulnerabilă şi la uragane, inundaţii, cutremure sau distrugeri provocate de „mîna omului”. Principalele puteri şi marile companii multinaţionale apelează
tot mai des la diferite metode clandestine pentru a controla cîmpurile bogate în resurse energetice şi chiar la intervenţia militară. Mai mult, diferite facţiuni de rebeli acţionează împotriva propriilor guverne în speranţa obţinerii unei părţi din veniturile industriei petroliere. De asemenea, disputele teritoriale asupra rezervelor de hidrocarburi reprezintă o altă verigă de legătură dintre aceste resurse şi violenţă. În viitor, ne putem aştepta ca, odată ce producţia de hidrocarburi va atinge cotele maxime, iar consumul şi preţurile vor continua să crească, disputele şi conflictele pe marginea acestor resurse epuizabile să sporească şi să constituie o constantă pe agenda de securitate a comunităţii internaţionale. Riscul unor conflicte având la bază accesul, controlul şi exploatarea resurselor energetice se va menţine, în continuare, destul de ridicat.
Infrastructurile Critice şi ameninţările. Conflictul asimetric.
Potrivit analiştilor în securitate, ameninţările la adresa securităţii comunitare şi a Infrastructurilor Critice, sînt multiple. Pe plan intern/În plan politic: migraţia de la un partid la altul; nediferenţierea doctrinelor; apariţia şi proliferarea extremismului; exacerbarea luptei pentru putere; creşterea neîncrederii populaţiei în clasa politică; incoerenţa şi lipsa de realism a programelor politice, mai ales a celor de guvernare; campanii electorale murdare; corupţie; terorism politic. În plan economic: scăderea drastică a produsului intern brut; instabilitatea economică; scumpiri, preţuri fluctuante; sporirea dificultăţii procurării resurselor; migraţia forţei de muncă în afara graniţelor; scăderea îngrijorătoare a nivelului de trai; apariţia şi proliferarea economiei subterane; apariţia parazitismului economic; spălarea banilor; accentuarea criminalităţii economico-financiare; apariţia şi proliferarea terorismului economic; deteriorarea infrastructurilor economice. În plan social: instabilitatea socială; creşterea anomiei sociale; degradarea sistemului de valori naţionale; degradarea condiţiei umane; emigraţie; mişcări sociale numeroase; creşterea ratei infracţionalităţii şi a criminalităţii; apariţia şi proliferarea reţelelor traficanţilor de droguri, de carne vie etc.; trafic de influenţă şi corupţie. Percepţia că statul este incapabil să-şi protejeze cetăţenii stimulează cerinţa pentru modalităţi alternative de asigurare a securităţii, ceea ce determină dezvoltarea sectorului privat de servicii de securitate. Pentru ca securitatea naţională să se regăsească în comportamentul cotidian al individului, el trebuie să posede o cultură de securitate. Cultura de securitate trebuie să evidenţíeze capacitatea membrilor societăţii de a înţelege riscurile, provocările şi ameninţările la adresa securităţii naţionale, identificate şi confirmate de organele abilitate în domeniu. Lipsa unei culturi de securitate naţională la nivelul întregii societăţi care să răspundă cerinţelor democraţiei consolidate de tip occidental, precum şi calităţii de membru al NATO, despre care populaţia posedă cunoştinţe insuficiente, este extrem de vizibilă. O astfel de societate trebuie să-şi creeze propriile organisme neguvernamentale şi structuri, care să preia calificat, în domeniul privat a atribuţiilor de identificare şi evaluare a riscurilor, provocărilor şi ameninţărilor, de informare a individului.
Pe plan zonal, regional, internaţional
Printre principalele caracteristici ale situaţiilor zonale, regionale şi internaţionale generatoare de crize se situează şi următoarele: apariţia şi proliferarea unor tendinţe de revizuire a frontierelor; criza resurselor; accelerarea traficului ilegal de mărfuri şi proliferarea contrabandei; emigraţia spre ţările dezvoltate şi stabile; apariţia reţelelor transfrontaliere ale traficului de droguri, prostituţiei şi crimei organizate; înmulţirea societăţilor fantomă transnaţionale care finanţează crima organizată şi terorismul; apariţia şi înmulţirea unor baze disparate (sau sucursale ale altora care se află, de regulă, în ţările dezvoltate) ale terorismului internaţional; proliferarea diferendelor etnice; războaiele de secesiune etc. Abordarea de ansamblu a conceptului de securitate aduce în discuţie componente fundamentale ale acesteia care impun atât definirea cît şi evidenţierea necesităţii implementării lor în politicile interne şi externe ale statelor, precum şi în structurile societăţii civile, create în scopul respectării drepturilor omului şi libertăţilor lui fundamentale. În context, putem menţiona securitatea internaţională (zonală, regională ), securitatea naţională, securitatea intereselor unei colectivităţi şi securitatea persoanei, a individului. În mileniul trei securitatea unui popor se află în interdependenţă şi în context cu securitatea internaţională ( zonală, regională), într-o permanentă ecuaţie – consumator de securitate - generator de securitate, nu numai prin raportare la propria
securitate dar şi printr-o participare activă, politică, diplomatică, militară, materială, financiară şi de altă natură la realizarea securităţii regionale sau zonale.
Aceste stări au cel puţin două tipuri de determinări. Ele sînt, pe de o parte, o urmare a acţiunii unor cauze interne (politice, sociale, economice), care îşi află originea în nevoia de schimbare, în legea dezvoltării sociale, şi, pe de altă parte, un efect al unor cauze induse sau produse de factori destabilizanţi! Securitatea economică este cea care generează resursele de securitate. Ponderea tot mai crescută a riscurilor şi ameninţărilor non-militare a determinat reconsiderarea managementului securităţii, devenind tot mai evidentă necesitatea abordării parteneriatului public-privat. Este o lume nouă cu care ne confruntăm direct. De aceea, politicienii noştri sînt extrem de confuzi.
După unii sociologi, societatea actuală este o societate a riscului. Ulrich Beck (1992, pag. 35), consideră că trăim o etapă avansată a modernităţii, centrată în jurul conceptului de risc, care generează atît riscuri fără precedent, cît şi eforturi colective de combatere a acestora. În lumea reală, ameninţările la adresa securităţii, sînt cu mult mai mari decît resursele pe care le avem la dispoziţie pentru a le combate, iar ameninţările asimetrice sînt o realitate cotidiană. Riscurile de tip asimetric sînt specifice activităţii umane. Ele se menţin atît în perioadele de schimbări radicale, revoluţionare, care sînt guvernate, în general, de teoria haosului, cît şi în scurtele perioade de linearitate relativă, de stabilitate economică, socială şi militară, care se caracterizează de o oarecare diminuare a asimetriilor conflictuale. Încă din cele mai vechi timpuri, luptătorii, dar mai ales conducătorii lor, au căutat modalităţi de realizare a superiorităţii faţă de adversar sau, dimpotrivă, căi şi metode de a evita sau compensa superioritatea acestuia pentru a obţine avantaje chiar şi într-o situaţie de inferioritate, a exploata în avantajul propriu asimetria, chiar dacă aceasta le era defavorabilă. „Victoria poate fi creată“ – spunea Sun Tzî, cu o jumătate de mileniu î.e.n., în lucrarea „Arta războiului”. Pentru aceasta, însă, nu e de-ajuns numărul sau forţa. De aceea, în lucrare se insistă permanent pe investiţia de inteligenţă, de pricepere, de abilitate, pe capacitatea de analiză şi sinteză, pe iniţiativa creatoare, pe găsirea unor soluţii de contracarare a superiorităţii adversarului, în situaţii de asimetrie, de conflict asimetric, cum am spune noi astăzi. „Întreaga artă a războiului se bazează pe înşelătorie. De aceea, dacă eşti capabil, simulează incapacitatea; dacă eşti activ, simulează pasivitatea. Dacă eşti aproape, fă să se creadă că eşti departe şi dacă eşti departe, fă să se creadă că eşti aproape. Agresiunea nu trebuie să fie neapărat de natură militară. Ea poate să fie de natură politică, culturală, economică etc. În fapt, agresiunea nici nu trebuie să se producă la modul efectiv. Motivaţiile celor dispuşi să recurgă la ameninţări asimetrice pot să fie diverse, inclusiv de ordin economic, etnic sau religios. Terorismul, ca domeniu predilect de manifestare a războiului asimetric, rămîne o problemă transnaţională majoră, propulsat fiind continuu de motivaţii etnice, religioase, naţionaliste, separatiste, politice şi economice. El reprezintă, principala formă de acţiune asimetrică. În viitorul previzibil, pe lîngă terorism, de toate nuanţele, se vor manifesta, cu predilecţie, războaie locale, insurgenţe şi contra-insurgenţa, campanii antidrog, conflicte de intensitate redusă, lupte de guerillă şi de stradă şi operaţii diverse de menţinere a păcii etc., ceea ce necesită tactici, echipamente, efective şi instruire diferite faţă de cele convenţionale.
„Preceptele lui Sun Tzî extrase din Arta războiului:
1. Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului.
2. Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri dubioase.
3. Distrugeţi-le reputaţia şi supuneţi-i dispreţului propriilor concetăţeni.
4. Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte.
5. Dezorganizaţi prin orice mijloace activitatea guvernelor inamice.
6. Răspîndiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile.
7. Întărîtaţi-i pe tineri contra bătrînilor.
8. Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor.
Pentru a menţine accesul la materii prime, la zonele strategice şi la pieţe, pentru a-şi prezerva interesele vitale, este posibil ca ţările puternice să folosească, în continuare, soluţii militare şi tehnice în loc de rezolvarea profundă a problemelor economice. În aceste condiţii, este posibil ca ameninţările (îndeosebi cele asimetrice) să crească, iar strategiile asimetrice adoptate pentru rezolvarea acestora să prolifereze. Diferendele etnice reprezintă, la ora actuală, ameninţarea numărul unu la adresa păcii şi securităţii. Obiectivul unora dintre ele este separarea de statele respective şi alcătuirea unor ţinuturi autonome sau chiar a unor state noi. Etniile se confruntă deci, în primul rînd, cu statele naţionale şi, din acest punct de vedere, aceste tipuri de conflicte sînt asimetrice. Se pare însă că avantajele nu sînt de partea statelor naţionale, ci de partea etniilor. Bazată pe o relaţie asimetrică, geografia confruntărilor disproporţionate dovedeşte implicarea decisivă a economicului şi politicului în geneza situaţiilor de insecuritate. Trecerea entităţilor statale de la sistemele economice industriale la cele informaţionale naşte o multitudine de confruntări de intensitate variabilă, pe fondul decalajelor grave existente în plan naţional sau regional. Pe termen lung, crizele economice, problemele economice şi comerciale pot constitui fermentul unor astfel de conflicte.
Obiective ale conflictelor asimetrice pot fi considerate:
- separarea unor regiuni şi constituirea de noi state;
- modificarea regimului politic din unele ţări;
- schimbarea guvernelor sau a unor preşedinţi de state;
- obţinerea unor privilegii;
- lichidarea unor personalităţi a căror activitate incomodează sau împiedică rezolvarea unor probleme;
- penetrarea centrelor de putere politică, socială, a mass-media;
- subminarea, aservirea economiei sau distrugerea economiei unei ţări-ţintă;
- implementarea unor noi sisteme de valori;
- dezagregarea autorităţii;
- realizarea unor contradicţii şi rupturi între conducătorii de stat şi populaţie;
- modelarea societăţii potrivit propriilor concepţii şi idei.
Arsenalul acţiunilor de luptă asimetrice este deosebit de vast. Potrivit studiului UNAP „Conflicte asimetrice. Cerinţe operaţionale privind structura armatei române”, tipurile de acţiune dominante sînt:
- pe plan intern:➢ constituirea unor alianţe politice antistatale; ➢ diversiunea politică; ➢ manipularea politică; ➢ boicotul parlamentar; ➢ moţiunile de cenzură; ➢ grevele politice; ➢ absenteismul parlamentar;
➢ lobbismul; ➢ folosirea de agenţi provocatori; ➢ agitaţia politică; ➢ fanatismul politic şi religios; ➢ obstrucţia; ➢ represiunea; ➢ segregaţia; ➢ şantajul politic; ➢ iredentismul; ➢ trădarea de interese;
➢ violenţa politică; ➢ luptă de gherilă; ➢ corupţia;
➢ fraudele în investiţii, extorcarea de bani; ➢ evaziunea fiscală; ➢ falsificarea şi contrafacerea biletelor bancare;
➢ falsificarea mărcilor de fabricaţie.
- pe plan extern: ➢ spionajul; ➢ penetrarea economică; ➢ sustragerea de tehnologii avansate; ➢ încurajarea exodului de inteligenţă; ➢ ingerinţa în treburile interne ale altui stat; ➢ propaganda ostilă pe plan internaţional;
➢ blocada economică; ➢ embargoul total; ➢ boicotul economic; ➢ dumpingul economic şi valutar;
➢ hacking-ul (atacul asupra infrastructurii informaţionale); ➢ compromiterea guvernelor, personalităţilor; ➢ imixtiunea în desfăşurarea alegerilor şi cîştigarea acestora de către partide şi personalităţi care favorizează activitatea externă sau criminală; ➢ infiltrări religioase, financiare sau culturale; ➢ influenţarea prin operaţiuni psihologice, parapsihologice (manipulare
mintală de la distanţă); ➢ dezinformarea; ➢ subversiunea;
➢ separatismul; ➢ sabotajul în scop terorist; ➢ conflictele intercorporatiste; ➢ racketering (furturi prin efracţie, jafuri, şantaje, controlul traficului de droguri, jocurilor de noroc, prostituţiei); ➢ terorismul (violenţa, crima şi distrugerile vizînd oficialităţile politice şi populaţia în general, proprietatea publică şi privată; răpirile; sechestrarea de persoane, luarea de ostateci; asasinatele; mutilările; schingiuirile; deturnarea de mijloace de transport aerian, naval, rutier; atac armat împotriva persoanelor şi obiectivelor; ocuparea sediilor unor instituţii politice sau de stat, provocarea de explozii, incendii, avarii grave; acţiuni de comando; folosirea teroriştilor sinucigaşi; expedierea de colete şi scrisori-capcană; tulburarea ordinii publice; contaminarea radioactivă, chimică şi biologică a unor suprafeţe de teren, culturi, surse de alimentare cu apă, bunuri de larg consum, a unor localităţi sau grupuri de oameni;
narcoterorism; terorism de stat); ➢ provocarea de panică, dezordine, prin propagarea de zvonuri; ➢ traficul cu arme şi materiale explozive, cu tehnică şi materiale radioactive;
➢ intimidarea; ➢ ameninţările asupra unor colectivităţi, personalităţi de stat, guverne; ➢ finanţarea de acţiuni antistatale, criminale etc.; ➢ contrabanda; ➢ divulgarea secretelor economice; ➢ comerţul cu copii; ➢ şantajul politic; ➢ aservirea; ➢ exploatarea contradicţiilor şi tensiunilor interetnice şi religioase, a problemelor naţionale, nivelului scăzut de cultură etc.; ➢ manipularea deciziilor în cadrul forumurilor internaţionale, pentru adoptarea de sancţiuni, constrângeri, îngrădirea libertăţii statului respectiv de a se manifesta ca subiect egal de drept internaţional, obţinerea de către agresor a mandatului de a se implica, în numele acestor organisme, în soluţionarea „paşnică” a litigiilor din zonă, acordarea de „asistenţă”, „ajutor” pentru depăşirea situaţiei, „sprijinirea forţelor progresiste, democratice”, „apărarea
drepturilor omului”, a „libertăţii etnice şi religioase”, arbitrarea unor situaţii sau momente tensionate etc.;
➢ hărţuirea, culpabilizarea şi destabilizarea instituţiilor fundamentale ale statului.
Mediul de securitate. Politici de securitate
Spuneam la început că în secolul 21, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un PRODUS DE CONSUM, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. Se observă, de asemenea, că noţiunea de politică de securitate suferă în prezent transformări majore. Primul motiv ar fi acela că, la nivel naţional, ameninţările s-au schimbat, implicînd acum acţiuni ale unor actori non-statali, care duc la proliferarea unor fenomene precum crima organizată, traficul de droguri, terorismul, secesiunea etc. Conflictele interstatale, degradarea mediului înconjurător, masele mari de refugiaţi constituie, la rîndul lor, noi riscuri. Un alt fenomen ce poate constitui o ameninţare la adresa securităţii naţionale este intensificarea corupţiei. Corupţia provoacă, în primul rînd, neîncredere în principalele instituţii ale statului, afectează relaţiile sociale, subminează fundamentele democratice ale societăţii şi credibilitatea statului pe plan internaţional. De asemenea, generează relaţii ce pot fi uşor exploatate de către crima organizată, terorism şi alte tipuri de infracţiuni care alterează coeziunea socială. Dimensiunile politică, economică, culturală, de mediu se adaugă celei militare, în cadrul securităţii naţionale, crescînd numărul actorilor implicaţi în sistemul naţional de securitate şi al mecanismelor de realizare a securităţii. Protejarea suveranităţii statului, a integrităţii sale teritoriale şi a independenţei nu poate fi realizată fără protecţia individului, a cetăţeanului şi a drepturilor sale. Pentru că securitatea naţională poate fi ameninţată în cazul în care instituţiile statului nu reuşesc să asigure protecţia cetăţeanului. Ne explicăm în acest caz de ce probleme precum şomajul, sărăcia sau lipsa unor resurse naturale (apa, de exemplu) devin de o importanţă majoră pentru securitatea unui stat. Securitatea unei naţiuni, în conformitate cu „Strategia Europeană de Securitate”, este definită de următoarele cinci dimensiuni: politică, militară, economică, diplomatică şi de protecţie a mediului. Mediul de securitate internaţional, care înglobează şi securitatea naţională, prezintă mutaţii tot mai evidente, sesizîndu-se creşterea ponderii agresiunilor de tip non-militar precum cele economice, financiar-bancare, imagologice, sau informaţionale. Gestionarea securităţii constituie „un proces deliberat prin care se vizează evaluarea riscului şi punerea în operă a acţiunilor destinate să-l aducă la un nivel determinat şi acceptabil, cu un cost acceptabil” (Dr. Tobă Francisc, PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale, Bucuresti, 2006). Alain Bauer, consultant pentru securitate urbană din Franţa, afirma că „statul trebuie să controleze securitatea în loc să o gestioneze”. (Bruxelles, decembrie 2001, a treia Conferinţă a Serviciilor Private de Securitate a CoESS). Securitatea economică este cea care generează resursele de securitate. Ponderea tot mai crescută a riscurilor şi ameninţărilor non-militare a determinat reconsiderarea managementului securităţii, devenind tot mai evidentă necesitatea abordării parteneriatului public-privat. Este o lume nouă cu care ne confruntăm direct. De aceea, politicienii noştri sînt extrem de confuzi.
În cadrul unui studiu elaborat de Centrul pentru Studii Strategice de Securitate şi Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare Bucureşti, intitulat „Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie” autorii dr.Grigore Alexandrescu şi dr.Gheorghe Văduva abordează problematica protecţiei infrastructurii critice (PIC) din perspective sistemice. În opinia autorilor putem distinge, în raport de locaţie, rolul şi importanţa pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor, a securităţii acestora următoarele clase de infrastructuri:
1. infrastructuri obişnuite – IO,
2. infrastructuri speciale – IS,
3. infrastructuri critice – IC.
Autorii studiului, reputaţi analişti militari, apreciază că IC constituie „un bun material care este vital pentru funcţionarea economiei şi societăţii” iar prin PIC putem admite „totalitatea măsurilor stabilite pentru reducerea riscurilor de blocare a funcţionării sau de distrugere a unei infrastructuri critice.
Dimensiunea internaţională a PIC este determinată de :
■ majoritatea IC, sau a celor care pot evolua spre acest statut, depăşeşte teritoriile naţionale,
■ efectul în „cascadă” a vulnerabilităţilor IC între statele aflate în zonă, sau reţea,
■ filosofia şi arhitectura tip reţea accentuează interdependenţele şi, simultan, determină sporirea vulnerabilităţilor tuturor componentelor dar, simultan,
creşte rezilienţa reţelelor.
Comisia Europeană a fost însărcinată de Consiliul Europei – în cadrul Programului de la Haye, 05 noiembrie 2005 – să elaboreze un sistem
integrat al UE care să devină operaţional în iulie 2006.
Sistemul integrat al Uniunii Europene pentru PIC cuprinde:
1. protejarea cetăţenilor şi al IC în spaţiile publice dar şi împotriva catastrofelor naturale, tehnologice, maritime, de transport, sanitare în cadrul unei „Strategii europene integrate”, cu capabilităţi de reacţie performante şi interoperaţionale,
2. promovarea unor norme de securitate comune, la nivelul UE, definirea unui set de posibile scenarii şi exerciţii de pregătire precum şi implementarea unor instituţii de gestionare a crizelor, de alertă timpurie şi de protecţie civilă,
3. realizarea unui „sistem de reacţie rapidă” cu măsuri de revenire rapidă la starea de normalitate,
4. realizarea unei politici şi a unei strategii unitare a infrastructurilor europene, tot mai intercondiţionate.
RISCUL = AMENINŢARE – CAPABILITATE, este ecuaţia lui Donald Snow (2007, pag. 168).
În acest context, protecţia Infrastructurilor Critice (PIC) presupune, un parteneriat clar definit între:
1. proprietarii IC,
2. personalul de exploatare sau administrare,
3. autorităţile competente.
Un studiu al lui George Dediu (Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale din Guvernul României), intitulat „Protecţia Infrastructurilor Critice – o nouă provocare”, se avansează o variantă de abordare a PIC în şapte etape:
1. analiza de sector – realizată de grupuri mixte de experţi din partea guvernului, sectorul privat, managerilor şi a unor agenţii specializate în protecţia fizică şi
informaţională. În conformitate cu experienţa altor state NATO, pot fi considerate sectoare critice: sistemul financiar-bancar, sistemul de guvernare, telecomunicaţiile, transporturile, sistemul energetic (electricitatea şi combustibil), asigurarea sănătăţii, serviciile de urgenţă şi salvare precum şi alimentarea cu apă.
2. analiza interdependenţelor.
3. analiza de risc – sînt determinate probabilităţile de realizare a unor evenimente şi a consecinţelor derivate,
determinarea procedurilor de implementare adecvate a deciziilor. Această etapă va încerca să răspundă la trei întrebări: care sînt evenimentele negative emergente? care este probabilitatea de producere a acestora? care sînt consecinţele directe şi derivate? Obiectivul acestei etape este identificarea, cuantificarea şi evaluarea riscurilor.
4. analiza ameninţărilor – reprezentată de o individualitate, o organizaţie sau o naţiune.
5. analiza vulnerabilităţilor – o caracteristică a arhitecturii, implementării sau operării unui sistem prin care acesta este expus distrugerii sau dereglării.
6. analiza consecinţelor.
7. analiza sistemului.
Logica construirii infrastructurilor critice de pînă în prezent nu a fost bazată pe considerente de ameninţări ori factori de risc externi, ci, mai degrabă, pe un anumit standard de securizare intrinsecă a sistemului. Realizarea reţelelor de distribuţie de hidrocarburi, de exemplu, s-a bazat pe indicatori precum: necesarul energetic al populaţiei vizate de proiect, condiţiile concrete de realizare a distribuţiei şi siguranţa transportului (înlăturarea factorilor nocivi, a eventualelor cauze care ar putea conduce la starea de neîntrebuinţare/ avarii etc.). Fiabilitatea tehnică, pînă în prezent baza performanţei unui proiect, trebuie acum dublată de factori precum: compatibilitatea cu mediul, aplicabilitatea comercială şi securitatea naţională. Spre exemplu, în cadrul proiectului gazoductului „Nabucco”, va trebui să se ia în considerare adoptarea unor decizii care să elimine impactul negativ asupra mediului, în condiţiile derulării lucrărilor de construcţie în proximitatea unor zone naturale ocrotite (Parcul Natural Valea Cernei - Domogled), dar şi să acopere costurile ridicate de construcţie, exploatare şi întreţinere din zona montană (Culoarul Timiş – Cerna, Culoarul Mureşului). Stabilirea măsurilor de securitate ale acestei noi IC trebuie să vizeze atît domeniul organizaţional (strategii şi politici de securitate interne, care să includă instruirea în cadru organizat şi securitatea personalului), cît şi domeniul securităţii fizice şi informatice a sistemelor care formează infrastructura critică propriu-zisă. Un element imperativ al protejării sistemelor critice este promovarea culturii de securitate, în fapt, o cerinţă NATO!, prin conlucrarea proprietarului, operatorului, utilizatorului şi expertului din terţă parte, plecînd de la informarea, educarea şi instruirea periodică a populaţiei, desfăşurarea de exerciţii de simulare a unor incidente majore, în urma cărora să se studieze modalitatea de coordonare a serviciilor asigurate atît de către sectorul privat sau ONG, cît şi de autorităţile de stat cu atribuţii în domeniu.
Protecţia Infrastructurii Critice
Potrivit legilor în vigoare, în România paza şi protecţia Infrastructurilor Critice este asigurată de efective ale Jandarmeriei Române şi Poliţiei. Ameninţarea internă este considerată un atribut al statelor slabe. Nivelul ridicat de riscuri interne la adresa infrastructurii critice se poate transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava, „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării.
În România, problema infrastructurii critice este deosebit de actuală în noul context de securitate. La 5 aprilie 2002 a fost adoptată Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în care sînt precizate şi „elementele infrastructurii de suport a vieţii sociale”, care pot constitui ţinte operaţionale şi necesită a fi protejate prin măsuri specifice. Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului defineşte obiectivele de importanţă strategică: „obiectivele forţelor armate şi cele de importanţă deosebită pentru apărarea ţării, activitatea statului, economie, cultură şi artă, localurile misiunilor diplomatice sau ale organizaţiilor internaţionale şi facilităţile de infrastructură sau locurile de utilitate publică”; facilităţile de infrastructură: „utilităţi publice sau private care asigură sau distribuie servicii în beneficiul populaţiei, precum apă şi canalizare, energie, combustibil, comunicaţii, servicii bancare şi medicale, reţele de telecomunicaţii şi comunicaţionale”; facilităţi de stat şi guvernamentale şi sistemul de transport: „facilităţi, mijloace de transport şi instrumente publice sau private”. La 25 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea Nr. 535, privind prevenirea şi combaterea terorismului care prevede că: „factorii materiali – de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de stat şi guvernamentale, facilităţile vieţii sociale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale – constituie elemente ale infrastructurii naţionale. Acestea pot constitui ţinte pentru acţiuni de tip militar sau non-militar.
Provocările actuale la adresa infrastructurii critile trebuie să genereze investiţii în domeniul asigurării şi consolidării securităţii, programe de pregătire a personalului de pază şi protecţie precum şi promovarea culturii de securitate în rîndul opiniei publice. Nevoia de securitate crescută a infrastructurii critice este dată de: creşterea semnificativă a frecvenţei şi intensităţii fenomenelor naturale, atingerea unor limite maxime de exploatare, evenimente locale care provoacă accidente în lanţ, deteriorarea, furtul, distrugerea cu bună ştiinţă a unor elemente vitale din cadrul infrastructurii.
Protecţia Infrastructurilor Critice şi Companiile de Protecţie Private
Protecţia Infrastructurilor Critice devine, pe fondul lipsei acute de fonduri la bugetul de stat, şi în România, o problemă de parteneriat public-privat. Asigurarea securităţii fizice a infrastructurii critice reprezintă elementul de forţă primar în orice strategie. Serviciile de securitate publice, finanţate de la bugetul public, sînt componente ale sistemului naţional de securitate – direct sau indirect – şi au ca domeniu de competenţă strict domeniul public. Ele pot oferi serviciile lor, în condiţiile legii, şi unor persoane private. Asigurarea protecţiei infrastructurii critice se poate face de către componente ale sistemului naţional de apărare (armată, jandarmerie, poliţie, poliţie comunitară, forţe speciale, structuri ale SRI) şi de către structuri private de protecţie şi pază. Serviciile de securitate private au dreptul să evolueze atît în domeniul privat cît şi în cel public. Procesele de externalizare a serviciilor, impuse de UE, vor determina entităţile infrastructurii critice, tot mai mult, să facă apel şi la firmele private de securitate, ca alternativă profitabilă sub raportul cost-eficienţă. Protejarea performantă a infrastructurii critice se va realiza apelînd şi la privat intelligence. Statul rămîne principalul gestionar al securităţii naţiunii şi, deci, gradul său de implicare în mediul social este definitoriu din perspectiva securităţii, inclusiv a infrastructurii critice. De cele mai multe ori, unele firme private nu înţeleg că sînt parte a infrastructurii critice şi evoluţia lor favorabilă generează resurse de securitate pentru întreaga naţiune. Creşterea ponderii proprietăţii private, în structura economică a infrastructurii critice, reclamă într-o măsură tot mai mare redefinirea raporturilor între obiectivele şi resursele securităţii naţiunii şi cele ale securităţii private. Noua familie de riscuri şi ameninţări impune conştientizarea faptului că securitatea privată nu poate fi decuplată de securitatea naţiunii. PIC este un atribut atît al structurilor militare cît şi al instituţiilor civile. Cadrul legal actual din România nu prevede competenţe pentru structurile militare în domeniul PIC!
Protecţia poate fi realizată prin:
a. descurajare – măsuri percepute de adversari ca fiind prea dificil de agresat,
b. detectarea – probabilitatea de determinare a unei acţiuni neautorizate apărute, sau în curs de apariţie, şi include: sesizarea, comunicarea alarmei la centrul de control şi evaluarea alarmării,
c. întîrzierea – definită ca intervalul de timp, măsurat în minute, în care o componentă a sistemului de protecţie fizică, desemnat să impiedice penetrarea în interior sau ieşirea din spaţiu, devine activă în zona protejată,
d. răspunsul – intervalul de timp (în minute) în care se răspunde la ameninţare.
În gestionarea acestei probleme trebuie acceptată cooperarea de tip public-privat cu firmele de servicii de securitate, publice sau private. Serviciile private de securitate trebuie să devină principalul partener specializat, înalt calificat, al statului în gestionarea siguranţei naţionale, în principal. Noua familie de riscuri şi ameninţări impune conştientizarea faptului că securitatea privată nu poate fi decupată nici măcar teoretic din sfera securităţii naţiunii.Dezvoltarea economică a unei naţiuni trebuie să ofere statului resursele de securitate adecvate.
Potrivit statisticilor Patronatului Serviciilor de Securitate (PSS), în 2006, piaţa românească de profil înregistra o cifră de afaceri de peste 1,4 miliarde RON, în creştere anuală cu 34%. Astăzi, numarul societăţilor de pază şi securitate depăşeşte cota 1.000. Dintre acestea, doar 30% au volum mare de lucru, restul de 70% beneficiind de un număr redus de obiective de pază. Numărul angajaţilor de pază în companiile româneşti de profil variază de la 2 la 3.000 de oameni! Salariul minim într-o astfel de companie, în România, este de 0,98 euro pe oră, în timp ce afară ajunge şi la 12 euro pentru acelaşi timp de lucru, în acest sector de activitate, raportul dintre angajări şi plecări este de 45% anual. O altă statistică a PSS arată că, în România, forţele de securitate privată distribuie un om la 235 de cetăţeni! Extrem de puţin! Externalizarea anumitor servicii (paza anumitor obiective, de exemplu) este dovada cea mai elocventă că statul se retrage din zonele care sînt „aspiratoare" de resurse. Din aceste raţiuni, şi nu numai, resursele proprietăţii private pot avea un rol complementar. Serviciile de securitate publice, finanţate de la bugetul public, sînt componente ale sistemului naţional de securitate – direct sau indirect – şi au ca domeniu de competenţă strict domeniul public, deci şi pe cel al PIC. Ele pot oferi serviciile lor, în condiţiile legii, şi unor persoane private. Serviciile de securitate private au dreptul să evolueze atît în domeniul privat cît şi în cel public. Procesele de externalizare a serviciilor, impuse de UE, vor determina instituţiile publice, tot mai mult, să facă apel şi la firmele private de securitate, ca alternativă profitabilă sub raportul cost-eficienţă, inclusiv în PIC şi inclusiv în ceea ce priveşte intelligence-ul şi culegerea de informaţii referitoare la ameninţările şi riscurile la adresa IC. Din această perspectivă, realizarea unui parteneriat public-privat, eficient şi adaptat cerinţelor securităţii contemporane, constituie, fără îndoială, o variantă, atît instituţională cît şi acţională, de succes.
În acest moment, desfăşurarea de activităţi private de intelligence, pe teritoriul României este strict interzis! Totuşi, pentru a putea asigura o protecţie eficientă a infrastructurilor critice, în noile contexte internaţionale, astfel de activităţi ar trebui reglementate prin lege şi permise şi companiilor private. Aceste PMC-uri ar desfăşura „acţiuni neconvenţionale” sub stricta supraveghere şi, eventual, coordonare a Serviciului Român de Informaţii. Miza uriaşă care se pune astăzi pe conflictul neconvenţional impune măsuri neconvenţionale, de pregătire a unor trupe private cu destinaţie specială capabile să protejeze, prin orice mijloace, Infrastructurile Critice.
O astfel de unitate specială privată de intelligence, utilizată pentru protecţia unei infrastructuri critice, sau a unui întreg complex, poate fi alcătuită din 21 de oameni, 5 unităţi operative a cîte 3 luptători, un QRF format din 3 luptători şi o unitate de comandă din 3 luptători. O astfel de structură poate fi suficientă pentru a gestiona informativ reţele de IC pe o suprafaţă de 2200 kmp. Caracteristicile fundamentale ale unei astfel de unităţi speciale, în comparaţie cu o structură de protecţie şi pază convenţională, sînt: o mai mare mobilitate, o strînsă coeziune, specializarea multiplă. Unitatea poartă amprenta lucrării „Micul manual al luptătorului de gherilă”, de referinţă pentru brazilianul Carlos Marighella, considerat de specialişti „maestrul gherilei urbane”. Marighella recomnadă grupele mici şi independente de luptători, care pot monitoriza, neobservat, o reţea de IC atît la nivelul unui oraş, cît şi în teren, şi poate monitoriza starea acesteia şi evalua natura şi intensitatea ameninţărilor posibile şi probabile. În timpul misiunii, grupa operativă îşi poate planifica singură acţiunile şi îşi asigură propria aprovizionare logistică şi mentenanţă. Activitatea unei astfel de grupe nu este împiedicată de aşteptarea unor noi ordine. Pentru o astfel de structură ar trebui selectaţi oameni raţionali, disciplinaţi, cu un echilibru emoţional peste medie, foarte rezistenţi la stress şi frustrare. Antrenamentul ar trebui să fie axat, în principal, pe un complex de acţiuni de cercetare-diversiune cu caracter special şi de culegere de informaţii. Evident, în planificarea misiunii de monitorizare şi protecţie a infrastructurii critice vizate se acţionează în baza „planului de pază” – document care se întocmeşte de către beneficiarul operaţiunilor, sau proprietarul IC. Acesta cuprinde: situaţia operativă, dispozitivul sau perimetrul (regiunea), consemnele posturilor, amenajări şi instalaţii tehnice de pază şi alarmare, modul de acţiune şi cooperare cu celelalte forţe, reglementarea accesului la obiectiv, modul de acţiune în diferite situaţii şi responsabilitatea şefilor de compartimente. Potrivit legii 333/2003, „paza căilor ferate, a podurilor, a terenurilor forestiere, a fondurilor de vînătoare şi pescuit, a conductelor petroliere, a sistemelor de irigaţii, a reţelelor telefonice şi de transport energie electrică se asigură de către conducătorii unităţilor centrale de profil, prin corpuri specializate de pază”. Chiar şi în comune, paza IC se asigură de către primari, în baza planului de pază avizat de poliţie.
Sistemul de pază şi dispozitivul de pază. Dispozitivul de pază se compune din următoarele elemente: posturi de pază şi control, patrule dispuse pe perimetru, în interiorul obiectivului şi pe căile de acces. Numărul elementelor de dispozitiv, categoria şi dispunerea aceastora se stabilesc în funcţie de: importanţa, natura, gradul de vulnerabilitate, mărimea şi configuraţia obiectivului, efectivele de pază la dispoziţie, efectivele celorlalte forţe, caracteristicile terenului şi situaţia operativă din zona obiectivului.
Postul de pază se constituie în baza principiilor prevăzute în Legea 333/2003. Postul de pază, zona, itinerariul de patrulare şi rondul reprezintă ceea ce i se încredinţează unui agent pentru paza în care acesta îşi îndeplineşte obligaţiile ce decurg din consemn. Posturile de pază pot fi: fixe şi mobile.
Rondul reprezintă ceea ce i se încredinţează unui agent pentru paza în porţiunea de teren unde sînt grupate mai multe obiective mici a căror pază se poate asigura doar prin deplasarea de la unul la celălalt. Rondul este asemănător cu postul mobil şi se aplică şi în cazul siguranţa publice. Itinerariul de patrulare reprezintă traseul pe care se deplasează agentul de pază. Itinerariul de patrulare diferă de la postul mobil la rond prin lungimea teritoriului păzit. Zona de patrulare cuprinde terenul obiectivelor din stînga şi din dreapta, din adîncime ce poate şi trebuie să fie observat şi păzit de către agent. Consemnul cuprinte TOATE îndatoririle agentului indiferent de post.
Concluzii
Securitatea infrastructurii critice a unei naţiuni, sau a unei regiuni, de ce nu, „oraş-stat”(zonă verde!) devine o problemă de cooperare de tip public-privat, în care autorităţile şi instituţiile statului gestionează o familie de riscuri şi ameninţări, iar firmele private de securitate devin responsabile pentru o altă familie de vulnerabilităţi, specifice domeniului privat al infrastructurii critice. Autorităţile specializate ale statului şi serviciile private de securitate sînt într-o relaţie de complementaritate, ambele contribuind la realizarea unui mediu naţional de securitate favorabil dezvoltării economice şi realizării securităţii publice. Serviciile private de securitate trebuie să devină principalul partener specializat, înalt calificat, al statului în gestionarea securităţii infrastructurii critice. Securitatea internă a devenit domeniul în care industria privată de securitate şi-a identificat nişa de oportunitate. Securitatea infrastructurii critice, a comunităţilor sau a indivizilor şi nu numai, ţine cu precădere de CSP. La acestă oră, în România există o reţinere în legătură cu Companiile Private de Securitate. Dacă privim în ansamblul ei, însă, constatăm că aceasta este prezentă în toate industriile unui stat modern prin: servicii de pază a obiectivelor, bunurilor şi valorilor, a transporturilor, gardă personală, proiectare şi instalare de sisteme de securitate, supraveghere şi alarmare, servicii de dispecerat, monitorizare şi intervenţie, detectivi particulari, învăţămînt, cercetare şi audit, training tehnic şi operaţional. Această industrie se guvernează după legi statale şi se autoguvernează după standarde, regulamente interne, proceduri operaţionale. Aria de cuprindere şi de intersecţie a activităţii sale cu alte industrii ale statului este atît pe verticală, cît şi pe orizontală, furnizînd ea însăşi producţie şi servicii protejînd, deja, obiective strategice, inclusiv prin informaţii de nivel C4!, însă cu deosebită reţinere în România, prin lipsa unui program guvernamental clar de externalizare a serviciilor militare, în ciuda dificultăţilor economice evidente.
La aceast moment, ar trebui să putem spune că parteneriatul public-privat în acest domeniu, a depăşit stadiul de informare şi întrajutorare reciprocă, fenomenul promovînd în „etajul” Infrastructurii Critice. Din păcate, nu este aşa! Industria de Securitate Privată ar trebui să deţină un rol major în protecţia infrastructurilor critice individuale. Potrivit lui Constantin Onişor („Infrastructura critică într-o permanentă extindere”, revista GEOPOLITICA, anul VI, nr. 27, pag. 26) acest lucru se întîmplă deja în România, prin resursa umană, logistică şi servicii şi „este singurul numitor comun al infrastructurilor critice (este singura componentă prezentă în activitatea de prevenire, criză, post-criză în toate infrastructurile în acelaşi timp)”.
Modul de acţiune şi suport dat de Industria de Securitate Privată este mai mult decît evident. Locul acesteia în PIC rămîne, însă, de certificat de instituţiile abilitate ale statului şi de guvern. Însă, globalizarea riscului asimetric, riscurile şi ameninţările la adresa statului, geopolitica resurselor energetice etc. mă fac să spun că sînt necesare: realizarea unei culturi de securitate, aplicarea intelligence-ului privat cu adresabilitate specifică vulnerabilităţilor şi securităţii infrastructurii critice, introducerea acestor măsuri în lege şi un management al riscurilor tri-partit, între Industria de Securitate Privată – Guvern şi Societatea Civilă (ONG-uri de specialitate).
Bibliografie selectivă:
Legea 333/2003, privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor.
Doctrina Naţională a Informaţiilor pentru Securitate
Revista GEOPOLITICA, an VI, nr.27, ed. TOP FORM, Bucureşti, 2008
Politica de securitate naţională, Ghica Luciana Alexandra şi Marian Zulean, Polirom, 2007
Terorism şi antiterorism în epoca modernă, Negrescu Mihaela şi Negrescu Marius, editura ANI, Bucureşti, 2008
Target, operaţiuni militare externe în combaterea terorismului, Balint Mario, ed. Banatului Montan, Reşiţa 2010
PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale Dr. Tobă Francisc, , Bucuresti, 2006
Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, BĂHNĂREANU Cristian, RESURSELE ENERGETICE ŞI MEDIUL DE SECURITATE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu