1. ARGUMENT
O întrebare pare să revină, din ce în ce mai des, ca o obsesie, în mintea şi pe buzele fiecărui român: „Ce e mic, rău, negru, urît şi bate la uşă”? Răspunsul e la fel de neprietenos: „Viitorul”! Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, sau seara, cînd obosit de viermuiala de peste zi ţi-ai dori o lume numai a ta, constaţi cu amărăciune că tranziţia în care te zbengui nu e ceva trecător, că existenţa e ceva la limita hazardului şi că singurele certitudini sînt, şi de acum încolo, schimbarea şi nesiguranţa! Analiştii şi observatorii afirmau prompt că după 11 septembrie 2001 lumea nu va mai fi aceeaşi. Şi chiar nu mai este lumea pe care o ştiam! Au crescut numărul şi intensitatea crizelor, conflictelor asimetrice, situaţiilor de urgenţă. Toate acestea s-au suprapus peste crizele tale, deja existente: criza de identitate, de autoritate, culturală, economică, socială, educaţională, din sănătate, din apărare, criza bunului simţ, criza generaţiilor, criza instituţiilor, criza de încredere, criza politică, criza de securitate. Chiar şi instituţiile care fac parte din Sistemul Naţional de Apărare pierd treptat din încredere, incapabile să se apere de atacurile constante la care sînt supuse, dar şi mîncate pe interior de un cancer teribil. Societatea românească contemporană pare să-şi fi pierdut busola şi minţile! Lumea aşezată şi predictibilă pe care o cunoşteai a dispărut peste noapte, lăsînd, în locul ei, incertitudine şi frica zilei de mîine. În această situaţie, cînd problemele imediate şi vitale te sufocă, nu-ţi mai arde să te gîndeşti la situaţia internaţională. Chiar dacă aceasta te influenţează mai mult decît îţi închipui. Globalizarea tot mai accentuată a economiei a dus inevitabil la adîncirea disparităţilor economice între regiunile lumii – statele/uniunile de state bogate devin tot mai bogate (SUA, UE, Japonia, China), iar zonele în curs de dezvoltare sau subdezvoltate devin tot mai sărace (Africa, Asia de Est şi de Sud-Est). Sărăcia extremă, crizele financiare şi de resurse energetice, presiunile exercitate de statele dezvoltate şi marile organizaţii economice asupra zonelor mai puţin dezvoltate sau instabile economic se constituie în tot atîtea ameninţări la adresa securităţii zonale şi internaţionale. Creşterea dominaţiei economice a unor state sau organizaţii/corporaţii multinaţionale aduce în discuţie problema sărăciei persistente şi de mare amploare din unele regiuni. Problemele demografice (creşterea populaţiei/consumului în raport cu resursele planetei, condiţiile insalubre de trai şi răspîndirea bolilor infecţioase, urbanizarea iraţională etc.), problemele legate de hrană (sărăcia, foametea, consumul în exces, degradarea terenurilor cultivabile şi a resurselor de apă etc.), problemele economice (menţinerea unor modele nesustenabile de producţie, instabilitate socială legată de existenţa lipsurilor şi a distribuţiei inegale a resurselor etc.) constituie un ansamblu de factori ce impietează procesul de dezvoltare a zonelor mai puţin favorizate, creşterea şi circuitele economiei globale. Cu adevărat îngrijorător este faptul că PIB-ul însumat al celor mai sărace 48 de state e cu mult mai mic decît cel al celor mai prospere trei ţări ale mapamondului.
Principali factori de insecuritate ai lumii contemporane sînt profund interdependenţi, iar probleme ca terorismul, conflictele interetnice şi interreligioase sau sărăcia nu pot fi tratate independent unele de altele. Prin urmare, vor trebui folosite cele mai bune resurse, direcţii de acţiune mult mai eficiente şi diversificate şi vor trebui găsite cele mai bune căi de combatere a acestor ameninţări majore. „Accesul diferenţiat la resurse afectează relaţiile dintre state cu consecinţe dintre cele mai distrugătoare”, spunea candidatul republican la funcţia de vice-preşedinte al SUA, guvernatorul statului Alaska, Sarrah Pallin. Asistăm la o accentuare a dezastrelor naturale, epuizare a resurselor energetice, creştere demografică corelată cu reducerea resurselor de apă şi hrană, încălzire a climei etc., fenomene ce continuă să influenţeze stabilitatea şi securitatea globală. „Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare (Atenţie România!), tulburărilor sociale etc., răspîndirea conflictelor de tip etnico-religios, precum şi inconstanţa relaţiilor transatlantice rămîn o realitate a mediului de securitate actual.
Dar, despre toate acestea, ar trebui să citeşti în presă. În presa ta zilnică! Care presă? Presa din România este oglinda societăţii. Ori, într-o societate destructurată, presa este aşişderea! După o perioadă de pionierat în care jurnalismul românesc a însemnat mai mult terapie post-comunistă, iată că a venit „timpul profesionismului”, ar spune deontologii. Mass-media s-a împărţit, destul de repede în trusturi, corporaţii şi presă locală. Corporaţiile la rîndul lor, sînt de două feluri: cele străine şi cele cu capital românesc. Pentru consumatorul de media din România, însă, acestea nu sînt decît de două feluri: bune şi proaste! Puţin îi pasă de interesele trusturilor care se află în spatele ştirilor sau campaniilor de presă. Nici nu are timp să se gîndească la aest lucru. Îşi dă seama totuşi că actul jurnalistic este din ce în ce mai slab. La televizor urmăreşte, sau varianta mişcată a tabloidelor, sau false vedete, pline de ifose, grasiate şi tîmpe care pun întrebări prestabilite cu grijă în aşa fel încît discuţia din studiourile televiziunilor de ştiri să nu cumva să alunece într-o direcţie care nu mai este convenabilă proprietarului. Jurnalismul de slabă calitate este o realitate! O realitate întreţinută chiar de breasla noastră! Din păcate! Organizaţiile de media, atîtea cîte sînt, puţine, nu pot influenţa, şi nici nu şi-au propus, actul urnalistic. Şi asta pentru că, ani de zile, deontologii presei româneşti au încercat să ne convingă că presa nu mai este cureaua de transmisie între societate şi conducători! Presa are menirea primordială de a distra! Ori pentru distracţie, nu e nevoie de multă specializare! Aşa au dispărut cea mai mare parte dintre specialiştii presei autohtone. A fi jurnalist specializat pe justiţie, securitate, economie, cultură, era sinonim cu a fi jurnlist comunist! Presa centrală, economică, culturală, sportivă, a atras o mică parte dintre jurnaliştii specializaţi. Restul, însă, s-au pierdut în noul mecanism de a face presă în România.
Cu toate acestea, cred că jurnalismul de specialitate este necesar şi obligatoriu. Criza prelungită în care ne aflăm impune „naşterea” unor jurnalişti de criză. Radio România Actualităţi este singura instituţie de media din ţară care a investit în crearea unui „corp propriu” de „afgani arabi”! Dacă la nivelul presei centrale există cîţiva reporteri specializaţi pe situaţii de urgenţă, conflicte armate, sau dezordini sociale, la nivelul presei locale, astfel de specializări se regăsesc mai greu. În ultimii 20 de ani, au fost puţine tentative de a specializa jurnalişti în astfel de domeniu. E adevărat, nici interesul jurnaliştilor sau conducătorilor de redacţii a fost pe măsură. Şi asta pentru că, aşa cum spuneam, chiloţii vînzătoarei din colţ sînt mai interesanţi şi mai „palpabili” decît o alunecare de teren care s-ar putea produce în viitorul apropiat! Amplificarea CRIZEI la nivel naţional şi mondial, implică, însă, urgent, adoptarea de măsuri excepţionale, inclusiv din partea mass-media românească. Lipsa instruirii adecvate în domeniul siguranţei, al mediului ostil şi al situaţiilor de urgenţă, nu mai este neglijenţă ci ignoranţă criminală! Pentru că, acţiunile jurnalistice „empirice” pot amplifica crizele deja existente, sau pot provoca noi crize, unele soldate cu pierderi de vieţi omeneşti. În aceste condiţii, jurnalistul trebuie să se pronunţe în cunoştinţă de cauză, nu trebuie să pună în pericol securitatea personală a victimelor, nu trebuie să încurce salvatorii,dar, mai ales, trebuie să rămînă personal în siguranţă pentru a relata, pentru ca reportajele sale să poată fi tratate ca „lecţii învăţate” de comunităţile cărora se adresează. Jurnalistul de criză trebuie să furnizeze ştiri, nu să devină o ştire!
2. SECURITATE - INSECURITATE
2.1. RISCURI DE SECURITATE NON-MILITARĂ ÎN SISTEMUL INTERNAŢIONAL
Subiectul se poate încadra foarte bine, din punctul meu de vedere, în ceea ce specialiştii numesc „război non-violent”. Pentru că, orice ne-specialist în probleme de securitate vă poate spune că riscurile şi ameninţările îndreptate asupra propriului sistem s-au amplificat. Globalizarea, accelerată în ultimele două decenii, are o contribuţie însemnată la sporirea acestori riscuri. Efectele globalizării tind să devină omniprezente, extinzîndu-se de la cele mai mărunte aspecte ale activităţii, desfăşurate în profesii aparent fără legătură una cu alta, pînă la generalizarea unor atitudini, comportamente şi atitudini culturale. De la Denver la Gibraltar şi de la Bucureşti pînă la ţărmurile orientale ale Asiei şi ale insulelor din arhipelagurile Pacificului, companii cu extindere globală îşi promovează mărfurile, produsele şi serviciile, utilizînd reclame cu aproape acelaşi conţinut, în care diferă uneori doar limba de prezentare; firmele de turism bine cotate şi situate pe piaţă nu mai întîmpină greutăţi în a oferi, celor doritori şi capabili să suporte costurile, pachete atractive de entertainment, concomitent, pentru destinaţii situate pe toate continentele; Internetul şi canalele de ştiri cu acoperire mondială transmit informaţii live, pretutindeni, pe toate meridianele şi paralelele Pămîntului, de îndată ce într-un colţ de lume se întîmplă ceva neobişnuit. Bombardamentul info-mediatic (zgomotul informaţional), posibil datorită avîntului fără precedent al tehnicilor de comunicare la distanţă, constituie, astfel, una dintre componentele esenţiale ale globalizării.
Potrivit specialiştilor, globalizarea multiplică numărul, frecvenţa şi intensitatea riscurilor de securitate non-militară în cadrul sistemului internaţional. Întîlnim tot mai des, în ultima perioadă, expresia consacrată de ameninţări şi riscuri globale, în această catalogare se încadrează categorii diverse, precum:
- riscuri şi ameninţări generate de spectrul şi efectele încălzirii globale, de macroexpansiunea economică nesistematizată şi necontrolată ori de o viitoare penurie globală de resurse energetice;
- riscuri şi ameninţări generate de „terorismul cultural”;
- riscuri şi ameninţări generate de fenomenul migraţiei ilegale (care, în contextul reducerii distanţelor şi comprimării unor spaţii, datorită globalizării, tinde să confere unor fluxuri regionale o tendinţă cvasiglobală);
- riscuri şi ameninţări generate de activitţăi ale unor reţele transnaţionale de crimă organizată (care tinde, de asemenea, să depăşească proporţiile unor continente sau spaţii geografice restrînse);
- riscuri şi ameninţări generate de tendinţa de extindere la scară globală a unor reţele teroriste;
- riscuri şi ameninţări generate de o parte a societăţii civile puse în slujba anumitor interese economice, politice sau altor entităţi ostile;
- riscuri şi ameninţări generate de proliferarea armelor de distrugere în masă, îndeosebi cele bazate pe utilizarea tehnologiilor nucleare;
Potrivit altor sisteme de clasificare, riscurile de securitate non-militară îmbracă aspecte politice, sociale, economice, ecologice etc. Dimensiunea politică a riscurilor şi ameninţărilor rezidă în slăbiciunea unor guverne sau instituţii, care conduc la fenomenul "statului captiv", permeabil la recrudescenţa manifestărilor şi acţiunilor crimei organizate transfrontaliere ori ale grupurilor şi grupărilor teroriste. Riscurile de securitate pot fi naţionale, îndreptate asupra ordinii de drept (deseori cu caracter ideologic de intenţie sau de structură, gen partide etnice) şi non-naţionale, prin încercările unui stat „mamă”de a întări identităţile similare etno-culturale de pe teritoriul statelor vizate pentru a ieşi din contextul naţional, specific acestora. Pot da exemplu statele din Caucaz!
Ameninţările de ordin economic cuprind, prezenţa sărăciei endemice şi crizele generate de problema asigurării apei şi energiei, alături de unele posibile evoluţii negative pe piaţa mondială. Nesigurnţa generată de jocul pieţei este terenul fertil al unui pachet substanţial de ameninţări economice dintre care unele pot fi considerate ameninţări la adresa securităţii naţionale a unor state. Exemplele sînt aproape de noi, şi de data aceasta, atacul speculativ financiar asupra pieţelor emergente fiind recent. Accesul la resurse este vital. Epuizarea acestora de către naţiunile sărace, în contextul menţinerii creşterii demografice, va determina mari fluxuri migratoare. Apa potabilă este, după hidrocarburi, a doua resursă vitală a omenirii!
La nivelul societal, ameninţările identificate privesc nevoia de păstrare a identităţii unor comunităţi, minorităţi sau naţiuni. Riscurile se apropie de cele politice şi au sursa din interior. Conflictele de muncă, inter-confesionale sau inter-etnice sînt tot atîtea riscuri de securitate non-militară. La acest nivel, societatea civilă şi organizaţiile non-guvernamentale joacă un rol important, de cele mai multe ori NU în beneficiul statului gazdă. Voi da doar exemplul „mişcărilor studenţeşti” care susţin cauze diverse: de la încriminarea Chinei, eliberarea Tibetului la abolirea unor regimuri (Venezuela) sau schimbarea unor guverne şi susţinerea unor lideri politici. În Ucraina, organizaţia studenţească PORA a fost constituită după modelul organizaţiei studenţilor sîrbi, OTPOR, şi finanţată de Richard Miles, fost ambasador la Belgrad, Tblisi şi... Kiev, şi George Soros, prin intermediul lui "National Endowment for Democracy" (NED), a lui "Open Society", USAID etc. Înainte de a ajunge la putere în Georgia, lui Mihail Saakasvili i-a fost finanţată, de către ambasadorul Miles, o călătorie la Belgrad, în scop de "documentare" asupra modelului sîrb OTPOR. Apoi, în vara lui 2003, sîrbii din OTPOR i-au antrenat pe cei din PORA în vederea acţiunilor politice de la sfîrşitul anului. Conform presei din Marea Britanie, în Ucraina, "Open Society" (Soros), NED, USAID şi "Carnegie Endowment" au fost adînc implicate în "schimbarea de regim". Ziarele britanice au semnalat şi faptul ca exit-poll-urile, care l-au dat imediat cîştigător pe Iuscenko, erau elaborate de persoane pregătite în Statele Unite şi plătite de organizaţia "Freedom House". Cei 1000 de observatori antrenaţi de "Freedom House" l-au declarat pe Iuscenko cîştigător, potrivit sondajelor la ieşirea de la urne, cu un avans de 11% faţă de contracandidatul Ianukovici (susţinut de Moscova). Organizatia "Freedom House" este condusă de nimeni altul decît de amiralul James Woolsey, fost director al CIA. În proiectarea şi construcţia unei noi identităţi trebuie acordată atenţie problematicii referitoare la identitatea minorităţilor şi naţiunilor existente.
Alte investigaţii sectoriale ale complexului de securitate au abordat dimensiunea ecologică a unor factori de risc şi ameninţări (poluarea accentuată, existenţa unor tehnologii cu grad ridicat de risc în exploatare, capacitatea redusă de management al unor situaţii de urgenţă în cazul producerii dezastrelor naturale, defrişările etc.), dar şi dimensiunea informaţională, în special privitoare la utilizarea pe scară largă a tehnologiilor şi sistemelor informatice şi informatizate, vulnerabile la atacuri provenite din exterior. Corupţia şi economia subterană, crima organizată, traficul de persoane şi drogurile (a doua afacere la nivel mondial!), pandemiile, siguranţa alimentară sînt alte tipuri de ameninţări şi riscuri de securitate. Dea semenea, nu trebuie minimalizate nici accesul la educaţie şi sănătate al unor naţiuni, sau accesul la medicamente şi politica corporatistă de repartizare a acestora.
Dacă în trecutul recent interdependenţele se manifestau mai ales la nivel regional, iar paradigma realismului politic asigura în mare măsură stabilitatea şi securitatea în cadrul relaţiilor internaţionale, mutaţiile produse ca urmare a desfiinţării sistemului bipolar de putere şi a efectelor induse de fenomenul globalizării impun abordări de tip nou, privitoare atît la identificarea şi cunoaşterea riscurilor şi ameninţărilor existente la adresa securităţii, cît şi la prevenirea şi combaterea/contracararea pericolelor generate ca urmare a acestora. Globalizarea face ca o mare parte a riscurilor şi ameninţărilor să tindă să se transforme în ameninţări cu caracter extins. Chiar dacă procesul menţionat face ca anumite atitudini şi modele comportamentale sau unele pattern-uri instituţionale să fie adoptate în cuprinsul unor mari spaţii geografice şi geopolitice, particularităţile regionale, identităţile regionale şi specificităţile din care pot deriva riscuri şi ameninţări de securitate rămîn un element de care trebuie să ţinem seama în analiza mediului de securitate internaţional.
2.2. NĂSCUŢI TERORIŞTI? Piesă de teatru în două acte
Titlul subcapitolului reprezintă o parafrazare interogativă a unui film celebru: „Născuţi asasini”! O doză minimă de bun simţ te face să-ţi pui întrebări atunci cînd auzi afirmaţii de genul: „fenomenul terorist este unul patologic”, „teroriştii sînt ... groaznici ... pentru că ei vor cît mai mult sînge, cît mai multă violenţă, cît mai multă ...” bla-bla- bla! Să fie acesta adevărul? Să fie aerul, plantele, apa, liniile de cîmp magnetic ale Pămîntului vinovate de „producerea” teroriştilor în anumite zone ale planetei? Cum spuneam, orice om deţinător al unui cît de mic bun simţ nativ, celular, genetic şi ereditar (mă refer la ereditatea speciei şi nu a indivizilor programaţi să-ţi fie părinţi biologici!) se opune din start unei astfel de teorii, cel puţin şi prin prisma faptului că actul evoluţiei este unul îndreptat spre creaţie şi nu spre distrugere. E foarte adevărat că doar distrugerea poate fi generatoare de creaţie, aşa cum, despre naşterea din chaos şi Eminescu scria, dar asta este o altă discuţie. Te întrebi, aşadar, care sînt resorturile declanşatoare ale unui astfel de gest? Sau dacă gestul există cu adevărat! Dacă admitem ca adevăr absolut afirmaţia că actul terorist stă în declanşatorul psihologic al autorului, al teroristului care execută efectiv gestul, atunci putem aborda spectacolul terorismului în două acte: primul, ar fi implicaţia psihologică asupra „spectatorului” terorismului şi al doilea, implicaţia psihologică asupra „actorului” spectacolului terorist.
DESPRE SPECTACOL ŞI AUTORI
Odată cu dispariţia bipolarismului de putere pe plan mondial, s-a diminuat substanţial probabilitatea de declanşare a unor conflicte militare între state ca urmare a deosebirilor de fond de natură ideologică. Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale a unui stat, sau la adresa securităţii regionale şi chiar globale, se reaşează acum, terorismul, în general, dar îndeosebi cel internaţional situîndu-se pe primul loc pe scara probabilitaţii de manifestare. Terorismul a dobîndit o altă configuraţie, privind modul de acţiune şi amploarea, dar originile, mecanismele de declanşare, structura şi resursele, precum şi psihologia membrilor săi au rămas aceleaşi. Potrivit tuturor specialiştilor în domeniu, terorismul nu este un fenomen universal dar este cu siguranţă unul istoric. El s-a manifestat mai intens, însă, numai în anumite momente. Pe timpul bipolarismului de putere, terorismul era încurajat şi folosit în mod speculativ de către liderii mondiali ai celor doi poli pentru a-şi justifica influenţa politică şi prezenţa militară în diferite zone geografice de interes pentru ei, denaturîndu-se şi desconsiderîndu-se, astfel, cauzele reale care l-au generat şi l-au menţinut. Aşa se explică faptul că odată cu dezintegrarea URSS, terorismul se extinde şi evidenţiază mai mult ca oricînd originile sale reale, ca urmare a nerezolvării diferendelor cu caracter politic, economic, social, etnic şi religios existente în actuala configuraţie politico - administrativă a hărţii planetare, diferende generate şi de colonizările secolului XX. Aşadar, terorismul a început să trăiască prin forţe proprii devenind cea mai mare ameninţare la adresa securităţii popoarelor şi la adresa drepturilor fundamentale ale omului. După cum se poate observa, terorismul pune azi o serie de probleme de interes naţional şi internaţional care scapă controlului statelor-naţiune. În lipsa unei înţelegeri comune asupra crimei internaţionale, a unei poziţii ferme şi unanime în cadrul ONU, au apărut noi forme de manifestare ale terorismului (a se vedea situaţia din Iraq şi consecinţele acesteia pe plan internaţional). Cum se poate lupta împotriva terorismului? Potrivit analistului John Richard Thackrah, „prima măsură de apărare împotriva terorismului este să înveţi cît mai multe despre terorişti, să le înţelegi motivaţiile şi metodele şi, astfel, să le poţi anticipa atacurile sau cel puţin să limitezi pagubele în cazul în care atacurile nu pot fi prevenite “. Această trimitere la cunoaştere vizează nu numai organele abilitate, ci întreaga societate civilă, vizează formarea unei culturi civice participative, la nivelul fiecărui cetăţean, pentru a sprijini activ lupta împotriva terorismului. Deci, implicarea „spectatorului” în spectacolul terorismului mondial. Dar, care sînt rolurile jucate, în această piesă „de acţiune”, cum ar preciza Consiliul Naţional al Audiovizualului?
Terorismul politic.
Specialiştii în domeniu, au constatat că, în general, utilizarea sistematică a ameninţării sau violenţei în scopuri politice este încadrată în terorism politic. Este o tactică susţinută de folosirea terorii organizate de către un stat, o mişcare, o facţiune sau de către un grup restrîns de indivizi. Terorismul politic nu este mult diferit de teroarea politică. Aceasta din urmă apare sub forma unor acţiuni izolate şi, de asemenea, sub forma violenţei de masă, extreme, nediscriminatorie şi arbitrară. Teroarea de acest tip nu este nici sistematică, nici organizată şi este adesea greu de controlat şi crează premize favorbile acţiunilor teroriste. Potrivit opiniei majoritătii analiştilor, terorismul politic poate fi clasificat în trei tipuri: teroarea revoluţionară, teroarea ne-revoluţionară şi teroarea represivă.
Teroarea revoluţionară poate fi definită ca utilizarea unei tactici sistematice de violenţă teroristă, cu scopul de a genera o revoluţie politică. Teroarea revoluţionară este întotdeauna practicată de un grup. Revoluţia, cît şi folosirea terorii, sînt justificate de către protagoniştii lor printr-o ideologie sau un program, au lideri capabili să mobilizeze oameni. Caracteristica de bază a acestui tip de terorism constă în faptul că se manifestă prin acte de violenţă inacceptabile social şi politic. Asemenea acţiuni sunt întreprinse în mod deliberat pentru a crea un efect psihologic asupra unor anumite grupuri, cu intenţia de a le schimba comportamentul şi atitudinile politice, precum şi asupra întregii populaţíi pentru a fi susţinuţi. Armata Zapatistă de Eliberare, din Mexic, este un exemplu!
Teroarea ne-revoluţionară este un terorism practicat tot din motive politice, altele decît revoluţia şi reprimarea guvernului. Acest tip de terorism ţinteşte obiective mai restrînse, cum ar fi determinarea guvernului să-şi schimbe politica intr-o anumită problemă, avertizarea sau pedepsirea oficialităţilor publice sau răzbunarea impotriva măsurilor luate de guvern, pe care teroriştii le consideră condamnabile, ETA, în Spania.
Teroarea represivă reprezintă utilizarea sistematică de către terorişti a actelor de violenţă în scopul suprimării, anihilării, reprimării sau înfrîngerii anumitor grupuri, indivizi sau forme de comportament nedorite de ei.
Terorismul de stat.
Din analiza cazurilor de terorism care au avut loc în decursul istoriei, specialiştii consideră că terorismul de stat se manifestă sub mai multe forme: oprimare, reprimare şi terorism propriu-zis. Oprimarea are loc atunci cînd privilegiile sociale şi economice sînt refuzate unor categorii întregi de oameni, indiferent dacă aceştia se opun sau nu autorităţilor. Reprimarea poate fi considerată ca o ameninţare, cu sau fără folosirea coerciţiunii împotriva opozanţilor, sau potenţialilor oponenţi în scopul împiedicării sau slăbirii împotrivirii acestora faţă de autorităţi şi politica pe care acestea o desfăşoară. Contextul politic internaţional al acelui timp au favorizat statele şi sprijinitorii lor să refuze etichetarea propriilor acţiuni drept terorism, preferînd termeni mai neutri cum ar fi „diplomaţie coercitivă”, „descurajare nucleară” şi „ajutor acordat unui stat prieten în vederea asigurării securităţii sale interne”.
În cadrul acestui tip de terorism este inclusă şi sintagma “state teroriste”.
Terorismul religios fundamentalist.
Problema violenţei motivate de convingeri religioase este mai greu de rezolvat acum decît în trecut, din mai multe cauze. Ameninţările cu uciderea ostaticilor sînt perfect credibile. Pentru
fundamentalişti, „uciderea necredincioşilor” nu este considerată crimă! Ameninţările cu autosacrificiul şi gesturile ca atare sînt şi ele verosimile, din aceleaşi motive. În multe ţări musulmane există un puternic sentiment anti-occidental şi, în ţări ca Iranul, Sudanul, Pakistanul, s-au făcut diverse încercări pentru reimpunerea legii islamice stricte. O altă trăsătură este itensificarea duşmăniei tradiţionale între diversele forţe sectare musulmane şi în special între cele două principale grupuri: suniţii şi şiiţii. Schisma islamismului, între suniţi şi şiiţi, a apărut după o revoltă din secolul al VII-lea. Convingerea că participanţii la revoltă au fost martiri este tema majoră a şiismului Ţelul lor este instaurarea unei cârmuiri drepte şi a dreptăţii sociale prin martiriu şi protest sub conducerea politică a imamului. Aceasta este principala diferenţă politică şi juridică între majoritatea sunită şi minoritatea şiită.
Terorismul tip “VIGILANTE”.
Acest tip de terorism este menţionat în literatura adresată specialiştilor ca fiind acţiuni teroriste întreprinse de un grup de terorişti sau de simpatizanţi ai acestora pentru a-i apăra pe alţi terorişti.
ACTUL ÎNTÎI (În care spectatorul „se îmbibă” de spaime în urma producerii unui atac terorist real, sau doar virtual)
În ciuda răspîndirii actelor teroriste în întreaga lume, terorismul nu are o definiţie precisă şi nici una larg acceptată. Ca mulţi alţi termeni politici, definiţíile acceptate , atîtea cîte sînt, au un caracter peiorativ. Unele guverne au tendinţa să eticheteze ca acte teroriste toate actele de violenţă comise de opozanţii lor politici, deşi extremiştii antiguvernamentali pretind că sînt victimile terorii dezlănţuite de guverne asupra lor. Sociologii politici susţin că, în principiu, nu se poate da nici o definiţie deoarece însuşi procesul de elaborare a unei definiţii face parte dintr-un context mai larg de contestare a ideologiilor şi obiectivelor politice. Definiţiile susţin argumentul că perspectivele se schimbă în funcţie de momentul cînd şi unde are loc actul terorist. Alţi sociologi nu includ în terorism acţiunile violente care se desfăşoară într-un context revoluţionar pe care o serie de oameni l-ar considera ca avînd un caracter terorist. Poate apare o serie de confuzii date de comportamentul manifestat de un individ care din considerente politice comite un act violent care poate fi aparent similar cu un act săvîrşit de un criminal sau de un dezechilibrat mintal. Terorismul este şi o problemă morală şi încercările de a da o definiţie acestui fenomen pornesc de la supoziţia că unele tipuri de violenţă politică sunt justificabile, în timp ce altele nu! În consecinţă, violenţa a fost definită în diferite feluri, implicând recurgerea la forţă, la puterea coercitivă, la autoritate şi legitimitate. „Terorismul înseamnă ameninţarea cu/ sau utilizarea violenţei pentru
atingerea unor scopuri politice” (CROZIER – 1960). Este definiţia care mie îmi convine cel mai mult pentru argumentaţiile pe care doresc să le aduc. În această „punere în scenă”, cît de reale sînt, pentru „spectatorul de terorism” ameninţările teroriste? Se poate spune că la un anumit moment, „regizorul” poate invoca ameninţarea teroristă pentru a-şi atinge un anumit scop politic. Practică, aşadar, o formă de terorism asupra spectatorului, care va începe să trăiască cu această spaimă suplimentară! Ameninţarea este, însă, una virtuală, teroriştii potenţiali fiind, de fapt, personaje aflate în opoziţie cu intenţiile politice de moment ale „regizorului”! Tragic şi absurd, precum un teatru japonez kabuki, este momentul în care „regizorul” înscenează un act terorist pentru a demonstra spectatorului că ameninţarea este reală! Exemple există, dar, prefer să nu fiu acuzat de speculaţii! În această situaţie, publicul larg va suferi o traumă severă. Liniştea cotidiană, universul propriu, echilibrul, sînt sparte în mii de cioburi şi se instalează spaima, frica, teroarea! De fapt, ingredientele actului terorist clasic!
Aproape la fel stau lucrurile şi în situaţia în care spectatorul este martorul unui act terorist, „pus în scenă de un terorist veritabil, cu pedigree, cu carte de vizită”. Aceeaşi spaimă şi incertitudine cuprinde individul, aceleaşi semne de întrebare lăuntrică despre viitorul său şi al copiilor, dar şi despre incapacitatea guvernului, plătit din taxele şi impozitele sale,plătite cu greu, dar regulat, de a-i asigura un viitor liniştit.
„Actul întîi” se încheie cu scena obişnuită în care „spectatorul” devine o fiinţă temătoare, suspicioasă, angoasată şi, uneori, extrem de docilă!
ACTUL DOI (în care teroriştii există, pe bune!)
Am văzut, în actul precedent, că dacă terorismul nu este virtual el există cu adevărat (din înţelepciunea poporului, la OTV!) Motivele apariţiei şi dezvoltării lui sînt diverse, dar profunde. Acţiunile organizaţiilor teroriste se bazează pe o interpretare proprie a realităţii care diferă de percepţiile guvernelor şi societăţilor cu care se confruntă. Unul din obiectivele organizaţiilor teroriste este să convingă opinia publică vizată să privească lumea aşa cum o privesc ele. Sistemul de convingeri format din imagini, simboluri şi mituri dominante contribuie la percepţiile şi interpretările eronate care determină acţiuni şi speranţe. Armata Zapatistă de Eliberare Naţională, apărută în statul sărac Ciapas cu scopul de a salva indienii de la dispariţie, este considerată grupare teroristă de către oficialităţile Mexicane. O voi cataloga şi eu, ca atare! Subcomandantul Marcos, liderul legendar al EZLN, spunea: „Lumea ştirilor contemporane este o lume care există pentru VIP-uri. Vieţile lor de fiecare zi sînt importante: dacă se căsătoresc, dacă divorţează, dacă mănîncă, ce haine poartă şi ce haine dezbracă aceste celebrităţi din lumea filmului sau a politicii. Oamenii obişnuiţi apar doar pentru un moment, cînd ucid pe cineva, sau cînd mor”.
Conţinutul şi originea convingerilor teroriştilor influenţează motivaţia şi strategia teroristă. Cadrul politic şi social în care acţionează organizaţia teroristă cuprinde un set de origini care este caracterizat de factori culturali specifici (istoria, tradiţia, literatura, religia ) care sînt transmişi membrilor societăţii prin tipare de socializare şi ideologii oficiale care sînt însuşite în tinereţe, în perioada de formare a teroristului şi care sunt în mod conştient acceptate. Aflat în temniţă pentru „pungăşii minore”, în comparaţie cu crimele teroriste din Iraq, Abou Mussab Al-Zarqawi a aprofundat convingerile ideologice fundamentaliste ale wahabismului. Sursele acestor convingeri pot fi şi de natură internă. Spaţiul în care acţionează teroriştii este plin de tensiune şi nesiguranţă, făcînd anumite convingeri să fie relevante, convingătoare şi, totodată, persistente şi greu de schimbat. Vârsta tipică a unui terorist este de 22-24 de ani (Mario Balint şi Raico Cornea, „Primul război al mileniului”, Ed. Augusta, 2001, pag. 70). De aceea nu este de mirare că anumite caracteristici ale psihicului unui terorist sunt deseori atribuite adolescenţei.Teroriştii simplifică problemele complexe, reducîndu-le la un clişeu alb-negru. Grupările teroriste sînt puternic intelectualizate şi introspective (op.cit. pag. 70). Pe lîngă frustrare, în psihologia teroristului mai există autojustificarea şi autolegitimarea, deoarece el crede, implicit, în dreptatea lui. Eduardo Galeano scria în „Venele deschise ale Americii Latine” (Ed. Politică, 1983, pag. 329): „Dependenţa nu încetează, îşi schimbă doar substanţa şi strategiile... invazia modelelor culturale ale metropolei prin mass-media, transplantul cultural, asistenţa financiară sub mantia căreia se ascund multe pumnale strălucitoare, devin prioritare, cum prioritară devine organizarea internaţională a inegalităţii culturale şi economice. Subdezvoltarea latino-americană este o consecinţă a dezvoltării altora, că noi, latino-americanii sîntem săraci, deoarece pămîntul pe care călcăm este bogat şi că locurile binecuvîntate de natură au fost blestemate de istorie”. Africa, pe care profesorul american Thomas Barnett o numeşte „centrul prăpastiei” (T. Barnett, „Where – Not When – Preemption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets), este continentul cel mai devastat de colonialismul ultimelor două secole. Evident, Orientul Mijlociu suferă din aceleaşi cauze: sfîrşitul Primului Război Mondial a dus, invariabil la smulgerea „hălcilor mari şi suculente” din „trupul bolnavului Europei”, fostul Imperiu Otoman, fără a se ţine cont de interesele indigenilor. Acest asediu economic şi cultural a culminat, în 1948, cu înfiinţarea Statului Israel care a declanşat „rezistenţa generaţiilor” în Orientul Mijlociu. Aceste frustrări, cumulate cu privaţiuni, activitate infracţională, temperament, dau naştere la terorism.Culturile împart valorile şi motivează indivizii să acţioneze într-un mod ce pare iraţional pentru observatorii externi. Alinarea vieţii este o caracteristică culturală care are un impact deosebit asupra terorismului. În societăţile în care indivizii se identifică unui grup, apare dorinţa de autosacrificare, rar întîlnită în altă parte. Nu se vor epuiza prea repede cauzele potenţiale ale terorismului care, în opinia multor analişti, sînt: creşterea numărului populaţiei, accentuarea sărăciei şi criza de resurse, tensiunile rasiale şi etnice, inflaţia şi şomajul, tensiunile care apar între ţările care „au” şi ţările care „nu au”, valurile de refugiaţi alungaţi de războaie şi represiune, imigranţii care se deplasează din statele mai sărace către cele mai prospere, deseori aducînd cu ei conflictele ţărilor de unde provin, dezintegrarea structurilor tradiţionale de autoritate; ascensiunea grupărilor religioase fundamentaliste agresive, defetiste, sau a unor noi culte religioase. Ignoranţa şi aroganţa cu care sînt tratate, istoric, anumite grupuri sociale dau naştere la o cultură proprie şi la terorism. Hezbollah este o organizaţie politică, socială, militară şi religioasă (Simileanu, Vasile, op.cit. pag.139). O astfel de definiţie se poate aplica tuturor organizaţiilor politice şi catalogate drept extremiste din spaţiul Orientului Mijlociu. Pentru că, tradiţia islamică impune componenta socială, oricărei organizaţii, implicată, sau nu în viaţa politică. Aceste formaţiuni, „actori non-statali”, cum îi denumeşte Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 139), au preluat o parte dintre obligaţiile statului la adresa unor categorii de populaţii, sau zone delimitate geografic. Altfel spus, neputinţa statului destructurat de a rezolva unele probleme grave a înlocuit autoritatea acestuia cu autoritatea grupărilor. De aici derivă şi susţinerea masivă din rîndul populaţiei locale pentru cauza şi forma de luptă, denumită teroristă, ale organizaţiilor. Hezbollahul nu face excepţie. Din potrivă!
Suburbiile şiite din sudul Beirutului au dobîndit reputaţia de „Centura Mizeriei”. „Munţi de gunoaie amestecaţi cu zoaie din conductele sparte, umpleau străzile, răspîndind mirosuri pestilenţiale... băltoacele cu apă murdară atrăgeau muştele şi şobolanii. Curentul electric era un lux, în 90% din district lipsea canalizarea, iar cele cîteva cabluri telefonice existente nu mai funcţionau. Era greu de înţeles cum supravieţuiau locuitorii într-un mediu atît de sordid. ... Guvernul nu mişca un deget ca să amelioreze situaţia. Ignora prezenţa şiiţilor, sperînd că aveau să dispară” (Hala Jaber, op.cit. pag.130-131). Pe acest fundal, cu ajutorul Iranului, Hezbollahul a construit o întreagă infrastructură care acordă asistenţă socială şi săracilor de alte religii! În doar cîţiva ani, Hezbollahul a construit spitale, clinici, şcoli, centre de învăţămînt superior, institute de cercetare, orfelinate şi sanatorii pentru handicapaţi. Prin intermediul Comisiei de Ajutor, Hezbollah acordă împrumuturi şcolare şi universitare şi încurajează dezvoltarea meşteşugurilor, mica industrie şi iniţiativa agricolă. De asemenea, acordă ajutor material tinerilor căsătoriţi, precum şi împrumuturi locative, programul „Prima Casă” şi de afaceri. Pentru împrumuturile de la Hezbollah nu se plăteşte dobîndă, această practică nefiind permisă de legea islamică! Unele familii primesc utilaje sau animale domestice pentru a pune bazele unei mici afaceri sau a unei ferme, de la maşini de tricotat la vite sau familii de albine. Hezbollahul a înfiinţat primele şcoli de arte şi meserii din Liban şi a deschis primul birou de şomaj din această ţară. Banii pentru astfel de întreprinderi, vin din Iran şi de la sutele de mii de şiiţi libanezi de pe tot globul care, conform legii islamice, plătesc anual: zakatul – taxa pe patrimoniu şi khoms – taxa pe beneficiul net. Totalul colectelor nu este dat niciodată publicităţii. Conform lui Hajj Hussein Al-Shami, şeful programelor de asistenţă socială ale Hezbollah, citat de Hala Jaber (op.cit. pag. 135), „suma poate egala bugetul intern al unei naţiuni bogate”! „Este foarte probabil ca reprezentanţii tinerei generaţii care s-au format într-un climat de violenţă inter-grupuri şi care s-au identificat cu mânia lor ... să fie tentaţi să devină membri ai organizaţiilor care sunt adepte ale acţiunilor violente, în căutarea ”cauzei lor drepte” , susţine şi Rona Fields, psiholog de renume care a studiat impactul pe care îl are violenţa asupra copiilor din Liban, Israel, Irlanda de Nord, Africa de Sud.
Analizînd situaţia din Afganistan, psihologii spun că există cel puţin un cumul de patru factori care dau continuitate terorismului şi contribuie la apariţia teroriştilor în rîndul unei generaţii care nu au cunoscut altceva decît vărsarea de sînge şi vrajba, fenomen cunoscut sub numele de „reîntinerirea violenţei”, şi aceştia sînt:
- un mediu dominat de conflicte face dificilă desfăşurarea unui proces normal de educaţie la nivelul şcolii, în cadrul familiei sau al societăţii, astfel încît să se poată reprima instinctele de agresivitate la copii. De aceea, aceste instincte se dezvoltă necontrolat şi sînt stimulate mai departe de violenţă;
- cei care cresc în medii tensionate de conflicte ajung să considere violenţa un mijloc justificat de exprimare;
- noua generaţie se consideră nevinovată de izbucnirea conflictului şi de aceea o victimă se bucură de anumite drepturi în lupta pentru supravieţuire;
- a purta armă sau a fi cooptat în forţele miliţiilor este un simbol al bărbăţiei.
Tinerii afgani NU s-au născut terorişti! Ei se străduiesc să ducă o viaţă normală, chiar dacă războiul de 30 de ani le-a schimbat felul de a fi şi de a privi lumea. Ca majoritatea popoarelor coranice, afganii sînt fatalişti. Expresia „Cum o vrea Dumnezeu” se rosteşte mai des decît „Sallam Allecum” (Balint Mario, „Oamenii pustiului” – Pe frontul de est nimic nou, Ed. Timpul, 2004, pag. 89)!
CORTINA
Teoria filosofului şi consilierului internaţional pe probleme de terorism, Abraham Kaplan, în lucrarea The Psychodynamics of Terrorism, vorbeşte de „raţiunile" şi de „cauzele" terorismului, postulînd că: „raţiunile" ar fi variabilele sociale ce-l incită pe individ să îşi raţionalizeze comportamentul terorist, iar „cauzele" s-ar afla chiar în interiorul cel mai profund al individului. „Raţiunile" ar include variabile cum sînt sărăcia, o guvernare nedreaptă şi principii ale materialismului dialectic, iar „cauzele" ar trebui căutate în „psihopatologia asasinului", căci teroriştii simt o nevoie patologică de a urmări scopuri absolute! Personalitatea predispusă să ajungă „teroristă” este deficientă şi nu posedă un ego suficient de puternic pentru a face faţă dificultăţilor vieţii prin folosirea codurilor sociale obişnuite. Pentru că a fost, la rîndul său agresat, individul traumatizat se identifică cu agresorul, adoptă soluţii agresive în faţa stresului existenţial şi se alătură altor oameni ce au probleme similare, în scopul refacerii consideraţiei faţă de propria persoană. Bla-bla-bla!, cum spuneam la începutul acestei lucrări. Nimic despre reparaţia nedreptăţilor sociale, despre polarizarea bogăţiei, despre lipsa de şansă şi perspectivă! Nimic despre eşecul industrializării şi boom-ului tehnologic în confruntarea cu renaşterea religioasă şi exacerbarea terorismului religios, ca o consecinţă indiscutabilă, explicată de Cristian Barna, în cartea sa „Jihad în Europa”, Ed. TopForm, 2008, pag. 16: „În faţa provocării din partea unor civilizaţii sau ideologii competitive, reale sau imaginate, civilizaţiile devin mai rigide, mai dogmatice şi mai intolerante, atît la nivel cultural cît şi instituţional, religia fiind ultimul bastion împotriva CELORLALŢI”.
Acesta este spectacolul teroriştilor „făcuţi iar nu născuţi”, cum ar scrie Biblia! Evident, motivaţiile nu-i fac mai buni în faţa „spectatorilor” confruntaţi acum, la acest început de secol şi mileniu, cu spaime noi şi absurde ca un kabuki!
2.3. TRIUNGHIUL CU GEOMETRIE VARIABILĂ AL INSECURITĂŢII NAŢIONALE
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte securitatea ca fiind „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol“. Ca atare, securitatea apare, în cele mai multe situaţii, ca o precondiţie a funcţionalităţii oricărui (micro)grup social formal sau informal, a oricărei organizaţii sociale, economice, politice etc., în raport cu acţiunea unor factori perturbatori generatori de insecuritate, interni şi/sau externi organizaţiei respective. „Securitatea naţională este rezultanta sinergică a acţiunilor întreprinse prin mijloacele şi reglementările instituţiilor statului român, care au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele şi valorile fundamentale ale României, contracarînd factorii interni şi internaţionali care ameninţă aceste interese şi valori“. În mod logic, insecuritatea naţională este rezultanta emergentă a acţiunilor factorilor interni şi externi care periclitează interesele şi valorile fundamentale ale României“. Starea de insecuritate este, aşadar, opusul stării de securitate şi se poate defini ca fiind pierderea capacităţii statului de a produce şi utiliza resurse informaţionale, energetice şi umane, de a-şi menţine coeziunea, omogenitatea, unitatea şi identitatea, ca urmare a gestionării politice ineficiente, a agresiunilor şi crizelor generatoare de situaţii sociale patologice, crize de sistem, ori de situaţii limită. Insecuritatea poate fi provocată prin agregarea unui set de factori care, la prima vedere, nici nu au o legătură directă, evidentă. Astfel, sărăcirea accelerată a populaţiei în etapa de tranziţie prelungită, educaţia insuficientă, moralitatea lacunară, salarizarea minimală şi hazardul natural sînt factori care nu par să aibă interconexiuni între ei, precum şi nici între ei şi Securitatea Naţională. Şi totuşi... Dacă încercăm să căutăm factorii sociali care pot genera insecuritate naţională, vom observa că descoperim un triungi, cu geometrie variabilă. În vîrful acestuia se regăseşte starea accentuată de sărăcie a societăţii, iar la bază accesul limitat, sau restricţionat, la educaţie şi sănătate! Pe termen foarte lung, de cel puţin o generaţie.
Sărăcia, subdezvoltarea, scăderea natalităţii, bolile, epidemiile, lipsa de educaţie pot fi elemente definitorii ale unei societăţi eşuate. Statul, însă, se face părtaş la această eşuare socială. În Constituţia României, la Articolul 47 (1): „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. În Strategia de securitate naţională a României, se precizează: „Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi instituţiilor statului român, are au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele fundamentale ale României“. Strategia de securitate naţională vizează, totodată, securitatea energetică şi alimentară, securitatea transporturilor şi a infrastructurii, securitatea sănătăţii publice, sanitară, ecologică şi culturală, securitatea financiară, informatică şi informaţională. La rîndul ei, în Strategia naţională de apărare a ţării, adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinta comună din 4 noiembrie 2008, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată, se poate citii la "1.1. Valorile şi interesele naţionale", Principalele valori care fundamentează existenţa şi prosperitatea statului român sînt, printre altele: -respectul pentru demnitatea omului, pentru drepturile şi libertăţile sale fundamentale; În baza acestor valori, interesele naţionale sînt, printre altele: - creşterea bunăstării cetăţenilor, a nivelului de trai şi de sănătate a populaţiei. Capacitatea redusă de înţelegere a decidentului politic, despre interiorul unei naţiuni afectează posibilitatea de legiferare, afectează posibilitatea de reglare a administraţiei publice, împiedică dezvoltarea şi valorificarea resurselor, menţine capacităţi de producţie la nivel scăzut, afectează amploarea proceselor economice, stimulează modalităţi ilegale şi imorale de soluţionare a situaţiilor.
Se pare că, din punctul de vedere al respectării legilor şi documentelor fundamentale ale unei ţări, Statul Român A EŞUAT în ultimii 20 de ani în actul de guvernare al ţării! DEoarece starea de sărăcie a societăţii a crescut exponenţial în ultimii ani, pot spune, fără să greşesc foarte mult, că DECIDENTUL POLITIC aflat în acest moment la guvernare a eşuat categoric în misiunea sa faţă de cetăţenii ţării! Sigur, toate nevoile sociale ale societăţii ar trebui rezolvate de STATUL BUNĂSTĂRII, un concept total străin actualei puteri. Conform unei definiţii, Statul bunăstării „este un stat în care puterea este folosită în mod deliberat (prin politică şi administraţie) în efortul de a modifica jocul forţelor de piaţă în cel puţin trei direcţii: (1) garantarea unui venit minim indivizilor şi familiilor, independent de valoarea de piaţă a muncii sau a proprietăţii lor; (2) prin limitarea insecurităţii pe calea sprijinirii indivizilor şi familiilor pentru a face faţă anumitor „contingenţe sociale” (de exemplu boală, bătrîneţe, şomaj) care altfel ar conduce la crize personale sau familiale; (3) garantînd tuturor cetăţenilor, fără deosebire de status şi clasă, cele mai înalte standarde existente în cadrul unei game acceptate de servicii sociale” (Asa Briggs, 1961). Esenţa statului bunăstării constă în "existenţa unor standarde minime protejate de guvern în privinţa venitului, nutriţiei, sănătăţii, locuinţei şi educaţiei, asigurate fiecărui cetăţean ca drept politic şi nu ca un act de caritate" (Wilenski, 1875). Aşadar, din punct de vedere social-economic, securitatea este un sentiment, sau acţiune, de solidaritate economică şi socială comunitară a celor bogaţi cu cei săraci, cu recunoaşterea pericolului potenţial pe care îl reprezintă "bomba subdezvoltării". Demersul social-economic reprezintă suportul paşnic al securităţii (Gheorghe Nicolaescu, "Gestionarea crizelor politico-militare", Ed. TopForm, 2003). O naţiune se află în stare de securitate dacă dezvoltă capacităţi eficiente de gestionare a necesităţilor sociale şi este capabilă să prevină implicarea excesivă a ideologiilor în procesele sociale organizate (Ghe. Nicolaescu, op.cit.)
Sigur, se poate spune că actuala criză economică, din care nici măcar Europa Socială nu poate ieşi, impune ca în România conceptul economic social de piaţă să fie modificat prin prisma Şcolii economice de la Chicago!
În Articolul 135(2), din Constituţie se spune că: Statul trebuie sa asigure: b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii. Se poate spune că, din nou, Constituţia este încălcată, fapt ce generează riscuri suplimentare. Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale pot fi amplificate de existenta unor vulnerabilităţi şi disfunctionalităţi, între care următoarele fenomene sînt generatoare de preocupări sau pericole: -dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile (gaz), -tendinţele negative persistente în plan demografic şi migraţia masivă;
- nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistenţa stării de sărăcie cronică şi accentuarea diferenţelor sociale; -proporţia redusă, fragmentarea şi rolul insuficient al clasei de mijloc în organizarea vieţii economico-sociale;- fragilitatea spiritului civic şi a solidarităţii civice; - infrastructura slab dezvoltată şi insuficient protejată; -starea precară şi eficienţa redusă a sistemului de asigurare a sănătăţii populaţiei; -carenţele organizatorice, insuficienţa resurselor şi dificultăţile de adaptare a sistemului de învăţămînt la cerinţele societăţii; -organizarea inadecvată şi precaritatea resurselor alocate pentru managementul situaţiilor de criză; -angajarea insuficientă a societăţii civile în dezbaterea şi soluţionarea problemelor de securitate.
Toate aceste vulnerabilităţi pot avea o singură definiţie: SĂRĂCIA! Dar, dacă ne gîndim la pragul de sărăcie, aflaţi că în România nu există nici măcar o analiză care să definească acest prag. La Banca Mondială putem găsi referinţe: un om poate fi catalogat ca fiind sărac dacă veniturile sale zilnice sînt sub 5 (cinci) dolari. La noi în ţară, venitul din economia reală este de 150 de euro pe lună, deci nu ne încadrăm! Sărăcia atrage după sine consumul de droguri, alcoolismul, violenţa de stradă, delincvenţa juvenilă, corupţia, crima organizată, terorismul, migraţia, toate, dar absolut toate, catalogate ca factori de risc la adresa securităţii naţionale. În aceste condiţii, important nu mai este să gestionezi violenţa, ci să previi violenţa prin controlul riscurilor! Nu ar fi de mirare dacă grupuri ale societăţii sărace, aflate în triunghiul cu geometrie variabilă "sărăcie-educaţie-sănătate" recurg la violenţă. Norvegianul Johan Galtung - unul dintre pionierii studiilor de pace - scria că "violenţa reprezintă o deteriorare a nevoilor fundamentale omeneşti" ("Kulturale Gewalt" în Der Burger im Staat, nr.43, 1993, accesibil în limba română pe www.dedalos.org).
Migraţia este, de asemenea, un element cheie al securităţii sociale şi societale. Poate fi definit ca un fenomen colectiv de transfer temporar sau definitiv al unei largi mase de populaţie care interacţionează cu capacităţile de absorbţie şi adaptare ale societăţii. În ţările de tranziţie, migraţia încurajează traficul de persoane. România este ţară de origine şi de tranzit pentru diferite rute ale migraţiei, care poate determina şi riscuri militare: iredentismul, terorismul etc. Traficul de fiinţe umane este o importantă sursă de insecuritate (Stan Petrescu, "Apărarea şi securitatea europeană", Ed. Militară, 2006). Spaţiul de interes strategic în care se află România este sursă, zonă de tranzit şi destinaţie a unor activităţi criminale grave: trafic ilegal de armament, narcotice, migraţie ilegală, trafic de fiinţe umane (Stan Petrescu, op.cit.). Cele mai importante ţări de origine pentru traficul de fiinţe umane, conform OIM, sînt: Moldova, România, Ukraina, Rusia şi Bulgaria (gen. Stan Petrescu, gen. Olimpiodor Antonescu, "Crima organizată între factor de risc şi ameninţare", Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2008). Cei doi autori încadrează aceste acţiuni criminale în categoria efectelor tranziţiei, care au generat schimbări politice, sociale şi culturale, care, la rîndul lor, au determinat o creştere a sărăciei şi a ratei şomajului, o distribuţie inegală de putere pe piaţa muncii relevată prin ratele ridicate ale şomajului, munca la negru, remunerarea proastă a muncii. Un fenomen exploziv în România îl reprezintă prostituţia de masă, din cauza sărăciei şi a mizeriei materiale (op.cit. pag.118).
Criza economică prelungită din Europa de Vest - principala destinaţie a emigranţilor români - a făcut ca începînd din 2009 mulţi dintre cei care au trăit şi muncit în alt tip de societate, să se întoarcă acasă. Iar dezamăgirea poate fi însoţită de revoltă faţă de situaţia în care se află România, după 20 de ani. Ei pot reprezenta MASA CRITICĂ pentru această societate săracă, lipsită de educaţie, bolnavă, destructurată şi anomică în posibile revolte sociale de amploare care să pună în pericol liniştea şi ordinea publică!
Lipsa de reacţie a societăţii româneşti (unii analişti europeni ne numesc chiar "plantele agăţătoare al Comunităţii Europene") este determinată, în principal, de doi factori: globalizarea elitelor şi narcotizarea media. Există o mare fisură între elite şi societate. După P.S. Huntington (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Simon and Schuster, New York, 2004) elitele se deznaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală. Globalizarea culturii capitaliste generează o localizare a culturii tradiţionale, ceea ce reprezintă o resuscitare a vechilor identităţi regionale (I.N. Sava, Studii de securitate, pag.195, Centrul român de studii regionale, 2005). Toate ţările Europei de Est urmează un pattern de renaştere a identităţii ca o formă - de cele mai multe ori involuntară! - de apărare în faţa formelor occidentale considerate fără substanţă. Acestea sînt, de altfel, o caracteristică particulară a influenţei Occidentale în Răsărit. Revoluţiile Portocalii de la Tblisi(2004), Kiev (2005) şi Bucureşti (2005) sînt, cel puţin prin imaginea lor, produse ale "Culturii Coca-Cola", adică forme fără substanţă (I.N.Sava, op.cit.)
În ultimii ani, România "beneficiază" de o mass-media tabloidizată în exces, asta şi din cauza afirmării "jurnalismului de piaţă" care presupune o coborîre a standardelor. De ce? În primul rînd, pentru că în învăţămîntul de specialitate, încă din 1990, funcţia FORMATIVĂ a presei, considerată "comunistă" a fost înlocuită cu "divertismentul". Viitorul jurnalist învaţă că mass-media are obligaţia să distreze, să bine-dispună, să relaxeze consumatorul. Televiziunea, ca partea cea mai reprezentativă a postmodernităţii, este şi cea mai vinovată de lipsa de educaţie şi de reacţie a societăţii. Cultura televizată, în goana după audienţă, cultivă cei 4S - sînge, sex, senzaţional, spectacular (A.D. Rachieru, "Globalizare şi cultură media", Institutul European, 2003). Celelalte medii se aliniază cuminţi! Unii cred că prin acest teleconsum cultural se asigură o terapie a frustrărilor individului. Alţii trag un semnal de alarmă evidenţiind efectul stimulativ prin amplificarea violenţei reale: explozia delincvenţei, invazia simulacrelor, a pseudoculturii, a incompetenţilor şi loialilor, şi pericolul ca televiziunea să livreze o realitate prescrisă, o trăire a realităţii prin procură. În noul Ev Media interacţiunea comunicativă între oameni, grupuri şi în societate slăbeşte şi capătă rol narcotizant! Mass-media este comercială şi epidermică, superficială, propunînd un şuvoi de modele şi imagini ghid ale non-valorii - în 98% din situaţii! - sfîrşind prin a infantiliza publicul cu soap-opera şi publicitate stupidă.Adevărul nu mai contează. El devine un concept demodat, pentru profesioniştii care confundă imaginea cu imaginaţia. ADORMIREA SIMŢURILOR ESTE DROGUL MASELOR NEMULŢUMITE DE PROPRIA VIAŢĂ!
Agresarea mediatică prin radio şi televiziune este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent, din interior şi din exterior, şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc natural, de la sine şi nu sînt induse de către o decizie agresoare (Mario Balint, "Target-operaţiuni militare externe în combaterea terorismului", Ed. Banatului Montan, 2010). Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea unui complex naţional de inferioritate, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională (ex: Emil Boc: "Toţi sîntem de vină pentru dezastrul în care se află România acum"), inducerea unui sentiment de inutilitate, etc. Cînd, însă, propriul decident politic utilizează tehnica agresării mediatice, avem de-a face cu o ameninţare directă la siguranţa naţională! Care, adăugată triunghiului sărăcie-lipsă educaţie (educaţie cu televizorul)- lipsă sănătate (imposibilitatea susţinerii sistemului social) face un cocktaill exploziv la adresa siguranţei naţionale!
3. RADIO ROMANIA ÎN AVANGARDA INFORMĂRII ÎN SITUAŢII EXCEPŢIONALE
În secolul nostru, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un PRODUS DE CONSUM, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. Sfîrşitul Războiului Rece a modificat, fără îndoială, balanţa de putere mondială. Vechile probleme ale lumii contemporane, precum creşterea demografică necontrolată în unele regiuni şi îmbătrînirea dramatică a populaţiei în altele, reducerea rezervelor de apă, hrană şi resurse energetice, degradarea mediului etc., s-au acutizat şi au efecte nebănuite. În plus, altele noi şi-au făcut apariţia: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată. Despre toate acestea serviciile de informaţii prezintă rapoarte detaliate şi se întocmesc analize şi proiecţii pentru viitor. Securitatea internă reprezintă ansamblul activităţilor de protecţie, pază şi apărare a locuitorilor, comunităţilor umane, infrastructurii şi proprietăţii împotriva ameninţărilor asimetrice, de factură militară sau non-militară, precum şi a celor generate de factori geo-fizici, meteo-climatici ori alţi factori naturali sau umani care pun în pericol viaţa, libertăţile, bunurile şi activităţile oamenilor şi ale colectivităţilor, infrastructura şi activităţile economico-sociale, precum şi alte valori, la un nivel de intensitate şi amploare mult diferit de starea obişnuită. Securitatea internă priveşte, deopotrivă, siguranţa cetăţeanului şi securitatea publică, securitatea frontierelor, a energiei, a transporturilor şi a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, precum şi protecţia infrastructurii critice. Sarcina asigurării securităţii interne este complexă şi interdependentă. Ea implică responsabilităţi din partea unui număr mare de instituţii şi agenţii din cadrul sistemului de securitate naţională, şi nu numai. Aceste responsabilităţi revin preponderent: administraţiei publice şi structurilor de pentru situaţii de urgenţă, precum şi celor care se ocupă cu prevenirea şi gestiunea urgenţelor civile, structurilor de informaţii, contrainformaţii şi securitate (Strategia de Securitate Naţională a României).
Apariţia neaşteptată a unei situaţii excepţionale, într-un moment nefavorabil, cerinţa ca această situaţie să fie manageriată şi acoperită informaţional într-o perioadă de timp relativ scurtă, presupune existenţa unei echipe, pregătită din timp, antrenată, capabilă să preia conducerea forţelor şi mijloacelor de intervenţie, dar şi să gestioneze comunicarea cu presa şi, implicit, cu publicul larg. În această ecuaţie complexă, rolul comunicării şi informării este crucial. Pornind de la dictornul: "percepţia este realitate", comunicarea eficientă a unei situaţii de urgenţă se poate încadra în demersul asigurării securităţii şi chiar a siguranţei naţionale în unele cazuri. Pentru ca acet mecanism să funcţioneze, este nevoie de un comunicator eficient şi un purtător de mesaj, jurnalist, profesionist, pregătit special să acopere situaţii excepţionale, care să înlocuiască panica cu informaţie corectă sau utilă. Cînd oamenii cred că sînt în pericol nu contează că autorităţile angrenate în rezolvarea situaţiei excepţionale declară că totul este sub control. De aceea, informaţiile transmise de corespondent trebuie să fie însoţite de mesaje care să aibă la bază aşteptările publicului şi nu numai ce doreşte autoritatea să comunice. Studiile de specialitate relevă faptul că problemele de comunicare în timpul unei crize ocupă 70-80% din activitatea unui comitet pentru situaţii de urgenţă (Chiciudean Ion, Stănciugelu Irina, Bilanici Aurel, Dogeanu Marius, "Comunicarea în situaţii de urgenţă", SNSPA, 2006, pag. 8).
În decursul ultimilor ani, statistica şi măsurătorile de audienţă au dovedit că Radio România Actualităţi reprezintă cel mai legitim comunicator în situaţii excepţionale şi de criză. Corespondenţii RRA, din care fac parte, au acoperit profesionist, corect şi cu simţ civic evenimente excepţionale care au marcat viaţa comunităţilor locale sau au avut impact major la nivel naţional. Catastrofele, fie provocate de furia naturii, fie generate de om, au constituit subiecte de ştire, reportaj sau analiză, în emisiunile de actualităţi ale postului public de radio. Aşa se face că la ultima măsurătoare de audienţă, din iunie 2010, Radio România Actualităţi s-a clasat pe primul loc în peferinţele românilor, cu peste 10 milioane de ascultători în interiorul graniţelor şi alte 7 milioane în lume, devenind cea mai importantă şi credibilă sursă de informare din şi despre România. În aceste condiţii, calitatea informaţiei transmisă ascultătorului, corectitudinea şi profesionalismul relatărilor despre situaţii excepţionale pot deveni, la un moment dat, elemente de interferenţă în siguranţa naţională! Rolul corespondentului RRA este acela de a informa corect şi la timp ascultătorul, de a-l preveni şi instrui în aşa fel încît să fie în măsură să facă faţă unei situaţii de urgenţă şi de a face distincţia clară între risc şi criză pentru că, nu orice comunitate aflată "în risc" se confruntă automat cu "o criză majoră"!
3.1 RISC, VULNERABILITATE, CRIZĂ
Analiza riscului şi a vulnerabilităţii constituie o importantă parte a materialului pe baza căruia comitetele pentru situaţii de urgenţă îşi bazează activitatea de planificare, atît pentru a preveni apariţia situaţiilor excepţionale, cît şi pentru a supraveghea riscul ce poate afecta aria de responsabilitate. Această analiză serveşte la întocmirea unor planuri de management al situaţiilor de urgenţă. Scoaterea în evidenţă a circumstanţelor în care un dezastru poate avea loc poate duce la schiţarea unor măsuri de prevenire şi de limitare a pierderilor produse.
Riscul este definit ca fiind posibilitatea de a ajunge într-o primejdie. Definiţia conţine elementul de probabilitate.
Vulnerabilitatea este, la rîndul ei, definită de către ONU, ca fiind amploarea la care comunitatea sau aria geografică poate fi afectată de impactul distructiv al unei situaţii excepţionale. ONU a definit riscul ca fiind pierderile aşteptate cauzate de un fenomen particular, în funcţie de vulnerabilitate. Riscurile pot fi clasificate ca fiind: de geneză (naturale, industriale, accidente majore pe căile de transport), după amploarea efectelor (catastrofice, grave, minore sau neglijabile), după viteza de propagare şi la adresa securităţii naţionale (atunci cînd fenomenul s-a dezvoltat pînă a ajuns la o o stare în care societatea, în ansamblul ei, este afectată).
Ignorarea semnalelor care indică apariţia riscurilor, a consecinţelor fenomenelor meteo periculoase, a posibilelor dezastre naturale sau tehnologice care ar putea afecta u nitatea administrativ-teritorială poate fi un factor care afectează siguranţa naţională. Dezastrul este, în definiţia ONU, evenimentul natural sau tehnologic apărut surprinzător, sau cu o evoluţie progresivă, al cărui impact asupra comunităţii este de aşa natură încît aceasta trebuie să răspundă prin măsuri excepţionale care, de regulă, depăşesc propriile capabilităţi.
Criza, provine din grecescul Krinein, care înseamnă decizie şi reprezintă faza decisivă, în bine sau în rău! În planul relaţiilor internaţionale, criza este asociată evenimentelor cu implicaţii politice, economice, financiare, sociale sau de securitate naţională. Între multiplele definiţii punctuale ale crizei, am reţinut, pentru nevoile acestui material, două: "situaţie care depăşeşte capacitatea şi resursele existente ale unei societăţi pentru rezolvarea unei situaţii excepţionale, care ameninţă să destabilizeze sistemul propriu de control al societăţii şi care poate perturba grav viaţa de zi cu zi a unui însemnat număr de oameni" şi "disfuncţionalitate majoră apărută în structurile sociale vitale". Deşi foarte uzitat în discursul mediatic din România, termenul de "criză" nu este definit de nici un act normativ din punct de vedere legal, Constituţia României definind doar stările de urgenţă, de asediu, de mobilizare şi de război.
3.2 SITUAŢIILE DE URGENŢĂ ŞI SECURITATEA NAŢIONALĂ
De zece ani România se confruntă cu inundaţii în aceleaşi zone. Potrivit estimărilor, în ultimiii 10 ani aproximativ 280 de persoane au murit din cauza inundaţiilor, iar pagubele oficiale înregistrate sînt de milioane de euro. Potrivit specialiştilor, cauzele inundaţiilor sînt aceleaşi în fiecare an: fenomenele de tip flash-flood (căderea unor cantităţi importante de precipitaţii, în intervale scurte de timp), depăşirea capacităţii de transport a podurilor şi podeţelor, defrişarea pădurilor, construirea de case în zonele inundabile şi neîntreţinerea corespunzătoare a cursurilor de apă. În lista celor 229 de state şi teritorii care se situează la polii riscului de dezastre se află şi România, care prezintă un risc mediu, împreună cu Japonia, Germania, Rusia, Grecia, Canada, Elveţia, Belgia şi Olanda. Sărăcia şi infrastructura deficitară însă, sînt factori care cresc riscul de producere a dezastrelor naturale, şi implicit pe cel de mortalitate. Dar, România, împreună cu alte ţări precum Afganistan, Algeria şi Congo se numără printre ţările cu nivel de risc “foarte ridicat” în ceea ce priveşte expunerea la calamităţi naturale şi fenomene meteorologice extreme. Conform Indexului privind Riscul de Mortalitate, dezbătut în cadrul celei de-a doua sesiuni a Platformei Globale pentru Reducerea Dezastrelor, la Geneva, în 16 iunie 2009, ţara noastră se află pe lista ţărilor cu grad foarte ridicat de expunere la calamităţi naturale. Acest fapt a fost admis şi de directorul Administraţiei Naţionale de Meteorologie - Ion Sandu, care a afirmat că în România, fenomenele meteorologice extreme sînt din ce în ce mai frecvente. El a afirmat că „În sudul ţării, fenomenul de aridizare se accentuează de la un an la altul, iar ploile torenţiale sînt tot mai dese” adăugînd că tot sudul Europei e încadrat în clasa de risc „foarte ridicat” în privinţa expunerii la calamităţi şi fenomene meteo extreme. România are în prezent planuri şi strategii pentru refacerea luncilor inundabile ale rîurilor, ca soluţii pentru reducerea riscului de inundaţii, dar acestea rămîn pe hîrtie, potrivit organizaţiei World Wide Fund for Nature (WWF). De exemplu, în Planul de Management pentru fluviul Dunărea, România propune 473.000 hectare în lunca îndiguită a Dunării, dar termenul de realizare este incert. Cu toate acestea, inundaţiile reven frecvent în România şi ameninţă comunităţile de pe malurile Dunarii. Potrivit specialiştilor, numărul persoanelor care vor fi afectate de dezastre naturale va creşte cu 50% pînă în 2015, în condiţiile în care, oricum numărul lor s-a dublat în ultimii 30 de ani.
Pe plan internaţional nu găsim o definire strictă a situaţiei de urgenţă deşi, după cum am arătat mai sus, evenimentele produse pe neaşteptate şi care afectează viaţa a milioane de persoane, valorile, bunurile materiale, valorile sociale şi infrastructurile critice, se produc din ce în ce mai des. Pentru contracararea acestora este nevoie de măsuri urgente şi angajarea de resurse umane şi materiale din ce în ce mai importante. OUG 21/2004 defineşte situaţia de urgenţă în România ca fiind: un eveniment excepţional, cu caracter non-militar, care prin amploare şi intensitate ameninţă viaţa şi sănătatea populaţiei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sînt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate. Această definiţie stă la baza constituirii Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, deci şi la crearea structurilor instituţionale de comunicare necesare unei gestionări eficiente. Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă are în componenţă:
# Comitetele pentru situaţii de urgenţă,
# Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă,
# Serviciile publice comunitare pentru situaţii de urgenţă,
# Centre operative şi
# Comandamentul
La nivel judeţean, Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă este coordonat de prefect şi este format din: preşedintele Consiliului Judeţean, şefii de servicii deconcentrate, directori de instituţii şi societăţi comerciale de interes judeţean care îndeplinesc funcţii de sprijin în gestionarea situaţiilor de urgenţă, manageri ai unor agenţi economici care, prin specificul activităţii, constituie factori de risc. În cadrul Comitetului Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă funcţionează şi GRUPURILE DE SUPORT TEHNIC, formate din specialişti, care coordonează operaţiunile specifice în funcţie de natura situaţiei.
Managementul eficient al situaţiilor de urgenţă previne apariţia ameninţărilor la aadresa siguranţei naţionale. Din experienţa proprie pot spune că grupurile de intervenţie din cadrul Ministerului de Interne, ale IGSU, Poliţie, Jandarmi şi Poliţie de Frontieră, care acţionează într-o structură de tip Joint intervin într-o proporţie de 70%, în primele ore de la declanşarea stării de urgenţă pentru salvarea de vieţi omeneşti şi bunuri materiale. În 30% din situaţii, au acţionat Structurile Voluntare pentru Situaţii de Urgenţă, Armata şi Salvatorii privaţi, cel mai important fiind BGS care are o structură specializată de intervenţie în situaţii de urgenţă!
O menţiune aparte trebuie făcută referitor la infrastructurile naţionale ca suport al dezvoltării durabile. Securitatea cetăţenilor, comunităţilor şi statelor este influenţată, în mod organic, de funcţionarea continuă a unor sisteme integrate şi complexe de infrastructuri care asigură serviciile esenţiale tuturor domeniilor vieţii sociale. Infrastructurile critice reprezintă valori de securitate naţională, exprimă necesităţi naţionale de securitate, permit promovarea intereselor naţionale de securitate şi asigură susţinerea componentelor strategice fundamentale ale securităţii naţionale. În ţara noastră, potrivit Strategiei naţionale privind dezvoltarea durabilă a României (Centrul de Studii şi Cercetări pentru Siguranţa Naţională, "Infrastructurile critice", PROFIL, anul 4, numărul 10, martie 2006), în categoria infrastructurilor au fost incluse: căile de transport, energie, apă şi gospodărirea ei, telecomunicaţiile şi infrastructura IT. La 25 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea 535 privind prevenirea şi combaterea terorismului, care prevede că "factorii materiali - de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de stat şi guvernamentale, facilităţile vieţii sociale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale, precum şi bunurile mobile sau imobile ale organizaţiilor internaţionale - constituie elementre ale infrastructurii naţionale". În cazul apariţiei unor situaţii excepţionale, dezastre naturale şi accidente tehnice, pot provoca daune materiale, ecologice şi umane, elementelor infrastructurilor de interes naţional şi aduce atingere securităţii naţionale, provocînd noi vulnerabilităţi.
3.3. COMUNICAREA ÎN SITUAŢII DE URGENŢĂ
O comunicare inadecvată a situaţiilor de urgenţă se pot transforma în riscuri suplimentare la adresa siguranţei naţionale. Colaborarea centrului de comunicare al comitetelor pentru situaţii de urgenţă cu mass-media este esenţială în astfel de situaţii. În 90% din cazuri se constată, însă, că mass-media caută senzaţionalul, cea mai mare parte a relatărilor se referă la dramele umane şi la probabila lentoare în intervenţie a autorităţilor locale şi nu pune la dispoziţie spaţii de emisie în vederea comunicării informaţiilor de interes general care ar putea salva vieţi şi bunuri materiale. Situaţiile de urgenţă, fie naturale, fie provocate de om, dau naştere în rîndul publicului unor reacţii psihologice inevitabile precum teama şi anxietatea. Aceste stări sînt întreţinute şi amplificate de mesajele negative la adresa salvatorilor, emise de mass-media în căutare de subiecte senzaţionale şi audienţă. În acele situaţii, inducerea stării de neîncredere în salvatori este deosebit de periculoasă ştiut fiind faptul că publicul judecă răspunsul autorităţilor la urgenţe aproape numai în baza ştirilor din mass-media. Din experienţa personală pot spune că eforturile de comunicare ale Comitetelor pentru Situaţii de Urgenţă de cele mai multe ori NU fac faţă valului de ştiri negative transmise de televiziunile în căutare de senzaţional. De asemenea, uneori, comunicarea internă inter-instituţională este deficitară. Au fost cazuri în care primarii unor comune au evacuat populaţia afectată de inundaţii, au asigurat acestora cazarea şi hrănirea, dar nu au informat preşedintele comitetului judeţean, respectiv prefectul judeţului, de atare intervenţii.
Componenta de informare publică este planificată şi se derulează în funcţie de urgenţa rezolvării situaţiilor create, a gravităţii consecinţelor pentru populaţie, a implicaţiilor pe plan internaţional şi amploarea temerilor populaţiei. Cu cît gravitatea şi implicaţiile sînt mai mari, cu atît mai urgent şi mai amplu este răspunsul. Pentru a fi utilă, informaţia trebuie să fie autentică, exactă şi oportună, adică disponibilă în locul şi la momentul cerut. Ea devine astfel un bun social. Ea se află în conexiune directă cu ştirea şi zvonul (extrem de greu de contracarat!).
3.4. RADIO ROMÂNIA ÎN AVANGARDA COMUNICĂRII ÎN SITUAŢII EXCEPŢIONALE
În ultimii ani, Radio România Actualităţi s-a dovedit principalul canal de informare a publicului în situaţii excepţionale şi de urgenţă. Odată cu izbucnirea conflictelor din Afganistan şi Iraq, la nivelul postului s-a creat un nucleu de corespondenţi de război care au transmis, timp de 7 ani, ştiri şi reportaje din locurile cele mai fierbinţi ale planetei. Pentru profesionalismul de care a dat dovadă, pentru corectitudinea informaţiei transmise şi pentru suportul mediatic oferit, nucleul amintit a fost distins, în iunie 2010, cu Medalia de Onoare a Marelui Stat Major General al Armatei. În anul 2006, s-a format un nou grup, de reporteri speciali, care să acopere situaţiile de urgenţă la nivel naţional. Acest grup a fost prezent în ultimii 4 ani, la toate marile inundaţii care au avut loc pe teritoriul României, iar în luna iunie a acestui an pe aliniamentul stîng al Prutului, în satele inundate din Republica Moldova, alături de echipele de salvatori şi Armata Naţională, dar şi alături de detaşamentele româneşti care au intervenit pentru salvarea de vieţi, animale şi bunuri din raioanele Hînceşti şi Cantemir şi la consolidarea de diguri. Ambiţia acestui grup este înfiinţarea oficială, la nivelul structurii radioului public a unei "Forţe de Reacţie Rapidă" în situaţii excepţionale, în parteneriat direct cu IGSU, parteneriat dorit de Comandantul IGSU, gen.Secară. Scopurile anunţate ale acestui QRF mediatic sînt trei: creşterea vitezei de intervenţie la dezastre a reporterilor speciali ai RRA, contracararea mediatică - prin utilizarea jurnalismului multimedia! - a avalanşei de ştiri senzaţionale şi negative promovate de televiziunile de ştiri în cazul situaţiilor de urgenţă, precum şi obţinerea unui spaţiu de emisie în grila de programe pentru o emisiune permanentă de informare şi educare a publicului larg pentru situaţii de urgenţă, precum şi formarea şi promovarea culturii de securitate la nivelul ascultătorului de radio şi utilizatorului de internet.
4. CONCLUZII
Corespondenţii de criză sînt cei care plătesc un preţ mare pentru ca publicul să poată fi informat corect. Mii dintre colegii noştri şi-au pierdut viaţa în ultimii 20 de ani. Aşa stînd lucrurile, corespondenţii depun eforturi de a se profesionaliza, de a dobîndi competenţe în materie de securitate şi apărare, iar conducerea mass-media internaţionale, marile organizaţii de jurnalişti, Institutul Internaţional pentru Protecţia Jurnaliştilor, au elaborat proceduri pentru a asigura securitatea jurnaliştilor trimişi în medii ostile, în măsura în care este posibil, au facilitat accesul la cursuri şi traininguri de specialitate, au achiziţionat materiale de siguranţă pentru reporteri, de la veste de protecţie, la balize de semnalizare şi maşini blindate. În jurul acestei nevoi, s-a dezvoltat o adevărată mică industrie: firme, sau ong-uri specializate în traininguri focusate pentru jurnalişti, firme de pază şi protecţie pentru jurnalişti, maşini şi convoaie de presă, firme sau ateliere care confecţionează maşini blindate, firme şi ateliere care confecţionează veste anti-glonţ şi căşti de protecţie pentru jurnalişti, companii care comercializează aceste protecţii! Responsabilitatea aparţine, însă conducerilor organizaţiilor de media. BBC a întocmit cel mai complet îndrumar pentru astfel de misiuni, preluat şi îmbunătăţit de toate marile corporaţii de media din lume. Acesta conţine observaţii de bun simţ, trecute, de-a lungul multor ani de experienţă proprie în „caietele cu lecţii învăţate”. Este clar că activitatea de reporter, corespondent special, jurnalist de criză, sau oricum s-ar numi el în interiorul unei redacţii, este o profesie în sine! Înmulţirea situaţiilor de urgenţă şi extinderea ariilor mediilor ostile, creşterea numărului şi intensităţii ameninţărilor la adresa comunităţilor, apariţia de noi riscuri şi vulnerabilităţi, impune tratarea cu maximă seriozitate a acestei specializări. Facultăţile de jurnalistică din România nu au specializarea: reporter special. Nici corespondent de război. Există, însă, posibilitatea specializării ulterioare prin intermediul cursurilor de specialitate. Reporterii speciali sînt o categorie considerată costisitoare: salarii mai mari decît media, echipamente speciale, cursuri o dată pe an, deplasări lungi cu costuri pe măsură. Ei sînt, însă, o consecinţă a lumii în care trăim şi a nevoii de informare permanentă, corectă şi rapidă a consumatorului de informaţie. Inexistenţa lor ar face lumea media, poate, mai liniştită, dar mult mai periculoasă şi expusă riscurilor!
Bibliografie:
http://www.timesonline.co.uk
Balint, Mario şi Cornea Raico: PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI , Ed. Augusta, 2001
Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE - vulnerabilităţi şi riscuri .
Xavier Raufer: „Cele 13 capcane ale haosului mondial”, Ed. Corint, 2004
Ionel Nicu Sava : STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005
Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002
Dobriţoiu, Radu-Costin: AFGANISTAN – un pămînt uitat de timp, Ed. Enciclopedică, 2002
Barna, Cristian: JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008
Eduardo Galeano: „Venele deschise ale Americii Latine”, Ed. Politică, 1983.
T. Barnett, „Where – Not When – Preemption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets
Vasile Simileanu , ASIMETRIA FENOMENULUI TERORIST, Ed. TOP FORM, 2003
Mario BALINT, „Oamenii pustiului” – Pe frontul de est nimic nou, Ed. Timpul, 2004
Hala Jaber,HEZBOLLAH, Ed. Samizdat, 1997
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu