Gheorghe Bibescu, domnul Ţării Româneşti (1842 - 1848) a legiferat, prin Porunca Domnească nr. 198 din 10 noiembrie 1843, înfiinţarea primei baterii a Ţării Româneşti, act ce simbolizează constituirea Artileriei ca armă de sine stătătoare.
Anii 1843 - 1850 sunt anii organizării primelor baterii de artilerie în Ţara Românească şi Moldova, ani ai înfiinţării unor turnătorii proprii în Munţii Apuseni.
Între 1853 şi 1854, bateriile de artilerie din Ţara Românească şi Moldova au luat parte la războiul ruso-turc, distingându-se în luptele de la Brăila, Gura Ialomiţei, Vadul Silistrei, Ostrov etc.
Până în anii Unirii a existat o singură baterie de artilerie călăreaţă. După 1859, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră, în Moldova, şi două în Ţara Românească, una călăreaţă şi una pedestră. Cele două baterii din Ţara Românească s-au constituit în primul divizion de artilerie al Armatei Române, al cărui comandant a fost colonelul Scarlat Ciocârlan.
Conform unui decret dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al armatei române moderne (organizat pe două divizioane), al cărui comandant a fost maiorul Tobias Gherghel.
Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 254 s-au centralizat atelierele, fabricile de pulbere, capsulăria etc. din diferite părţi ale ţării, sub denumirea de 'Direcţia stabilimentelor de materiale ale artileriei', care la 23 noiembrie 1861 a fost organizată pe trei secţii: Pirotehnie, Arsenalul de construcţii al armatei şi Fabrica de pulbere.
În septembrie 1860 în 'Monitorul Oastei' a fost publicat primul regulament de trageri pentru artileria română, întocmit de maiorul George Manu şi intitulat 'Teoria dării'. În decembrie 1860 a fost publicată 'Legea organizării puterii armate', potrivit căreia în cadrul armatei române s-a constituit Corpul de Artilerie, compus din statul major al armei şi unităţile de artilerie. Nucleul statului major al artileriei a luat fiinţă abia în anul 1862, după unificarea ministerelor de război din ambele Principate, când s-a centralizat evidenţa personalului şi muniţiei.
În octombrie 1862, a fost înfiinţat Inspectoratul Armelor Speciale, care avea ca sarcină conducerea instrucţiei în unităţile de artilerie şi supravegherea activităţii productive, inspectorat desfiinţat în septembrie 1875, când a luat fiinţă Inspectoratul Artileriei, la conducerea căruia a fost numit colonelul George Manu.
Considerentele care au determinat modificările structurale din cadrul Armatei Române au stat şi la baza organizării şi înzestrării unităţilor de artilerie, divizate în artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate, pentru lucrări de fortificaţie (care s-a desfiinţat complet în toamna anului 1915) şi artileria antiaeriană, care a luat fiinţă la 15 august 1916, odată cu constituirea Corpului Apărării Antiaeriene.
Înaintea Primului Război Mondial, Armata Română dispunea de 294 baterii de artilerie. În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza 31 de brigăzi şi 79 de regimente de artilerie, dintre care 32 aveau în compunere trei divizioane, 31 aveau în compunere două divizioane, şapte erau regimente de artilerie grea, nouă - regimente de artilerie călăreaţă. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor până la nivelul celor de război.
După cel de-al Doilea Război Mondial, refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unităţi întoarse de pe front cu marile unităţi de recruţi, cu subunităţile şi unităţile de marş, realizându-se mari unităţi operative cu o încadrare şi înzestrare corespunzătoare.
Între anii 1948 - 1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unităţi de arme întrunite. Astfel, în anul 1965, această pondere era de 1,5 ori mai mare faţă de perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
Pentru a asigura o conducere competentă a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înfiinţat Comandamentul Artileriei. Începând cu anul 1949, o bună parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc având caracteristici superioare. În 1961 au luat fiinţă unităţile de rachete cu diferite destinaţii.
În anii 1956 - 1965, artileria a fost dotată cu armament nou. Au fost sporite şi diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eşaloanelor. Au intrat în dotare, alături de autotunurile şi tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc şi rachetele antitanc dirijate.
Direcţiile strategice de înzestrare ale artileriei române, pe lângă cele pe termen scurt şi mediu, sunt trasate până în orizontul anului 2020 şi, într-o perspectivă mai îndepărtată, până în anul 2030.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu