IRAQ, DANUBIA ŞI ARMATA NAŢIONALĂ

Din documentele secrete pe tema conflictului din Iraq, publicate de site-ul Wikilleaks şi preluate şi de presa de la Bucureşti, reiese că o firmă românească a fost implicată în uciderea nediscriminatorie a civililor iraqieni. Firma românească condusă de un general SIE în retragere – Mihail Bichir – a avut legături cu agenţi ai CIA şi ar fi lucrat, potrivit unor surse, sub oblăduirea administraţiei Bush. În 2006, angajaţii companiei româneşti Danubia Global Inc. au ucis trei iraqieni la Fallujah. Martorii au susţinut că angajaţii, cel mai probabil de origine americană, i-au confundat cu nişte insurgenţi şi au tras fără a fi provocaţi. La anchetă, ei au refuzat să răspundă întrebărilor cu privire la incident, invocînd politica firmei de a nu oferi informaţii confidenţiale. După incident, companiei i-a fost suspendată activitatea în Iraq timp de o lună, iar numărul angajaţilor a fost redus de la 70 la 12. În 2006, compania Danubia preia firma privată de securitate Custer Battles, deoarece acesteia i-a fost interzis accesul în Iraq. Custer Battles a fost înfiinţată în 2001 în Newport, Rhode Island de către Mick Battles, fost agent CIA şi candidat pentru un loc în Congres din partea republicanilor, şi Scott Custer, fost ofiţer în cadrul trupelor Rangers. După răsturnarea lui Saddam Hussein, în primăvara lui 2003, compania primeşte un contract în valoare de 16 milioane de dolari pentru a asigura securitatea aeroportului din Bagdad.

Această poveste a făcut ieri, de Ziua Armatei Române, "turul" presei centrale româneşti, cu o mare satisfacţie. A fost ceva de genul: "na, vă daţi îngeraşi şi voi sînteţi mînjiţi, voi, ăia cu pensii nesimţite, nu vă mai ajung banii, vă băgaţi să omorîţi oameni, bine vă face Băsescu"! Acuma, cîteva comentarii am de făcut:
1) Iraqul a fost în acea perioadă o arie de o instabilitate acută, în care atacurile asupra Coaliţiei erau frecvente. Şi justificate! Fallujah era bastionul insurgenţei anti-americane. În aceste condiţii, uciderea celor trei civili iraqieni, sigur a fost o gravă eroare, este o tragedie şi o nenorocire pentru familiile acestora, dar reprezintă o imagine cotidiană în timpul unui război. Din punctul meu de vedere, expresia "să respecţi regulile războiului" e cea mai mare tîmpenie! Războiul este o acţiune deliberată, în forţă, menită să UCIDĂ adversarul! Faptul că ne prefacem că aplicăm reguli cavalereşti e o ipocrizie generală. În aceste condiţii, TOŢI cei prezenţi în Iraq între 2003 şi 2009 s-au aflat acolo pentru a UCIDE adversarul şi pentru a rămîne în viaţă!
2) Cei mai mulţi mercenari sînt recrutaţi din rîndul foştilor militari, poliţişti sau jandarmi. Evident, companiile de mercenari sînt constituite de foşti militari, sau ofiţeri de informaţii. Începutul sec.21 a consacrat intrarea merceneriatului în era industrială, generată de excedentul de oameni şi materiale ale armatelor naţionale care la sfîrşitul Războiului Rece şi-au redus forţele. Cel puţin 310 companii private de securitate, printre care şi firme româneşti, au primit, din 2003, contracte din partea administraţiei americane pentru protejarea oficialilor, instituţiilor, convoaielor şi altor entităţi din Iraq. Cea mai cunoscută este Blackwater despre care s-au ţesut nenumărate legende! Angajaţii firmelor de pază care se află la prima misiune în Iraq au parte acolo de un scurt stagiu de pregătire. Este vorba, în principal, de cunoaşterea armelor (pistoale-mitralieră americane de tip M -15 sau M-16) şi cîteva şedinţe de tragere în poligon. Nici unul dintre ei nu ştie numele real al colegilor, fiecare luptător fiind cunoscut doar după poreclă. În cei şapte ani de război, descrişi de aceste documente, au fost ucişi cel puţin 175 de angajaţi ai companiilor de securitate, cel mai mare număr de victime fiind înregistrat în 2006, cu 53 de morţi. Insurgenţii au răpit cel puţin 70 de angajaţi, dintre care mulţi au fost ucişi ulterior. Angajaţii companiilor de securitate au fost implicaţi şi în accidente rutiere cu decese multiple pe tot teritoriul Iraqului, ca urmare a vitezei mari cu care conduceau pe drumuri proaste, unde o ameninţare poate apărea în orice moment.
3) Întotdeauna, între companiile de securitate private şi componentele de forţă ale unui stat vor exista divergenţe, "asezonate" cu denigrări în presă şi nu numai. Campania de discreditare a Companiei Blackwater - firma care nu a pierdut nici măcar un singur obiectiv! - este un exemplu grăitor. Activitatea acestor companii este, însă, departe de a fi una permanent negativă. CPS au, în majoritatea cazurilor, un cod intern de bună conduită pentru respectarea "legilor războiului", altele aderă la Convenţia de la Geneva. De altfel, se constată o implicare tot mai mare a companiilor de securitate privată în conflictele externe, dar şi în misiuni de siguranţă naţională. Clar, această tendinţă tulbură raporturile dintre state şi armatele naţionale. Statul va avea întotdeauna obligaţia să-şi apere coeziunea,interesele şi cercurile de suveranitate.

Dincolo de spectaculosul morbid al poveştii cu Danubia, ar trebui ca experţii în securitate, societatea civilă, jurnaliştii specializaţi să discute serios despre contribuţia Companiilor Private de Securitate la siguranţa naţională. În perioada 17-18 noiembrie, voi participa la Bruxelles, la invitaţia Comisiei Europene, Departamentul de Afaceri Interne, la seminarul "Securitatea Internă a Uniunii Europene, Strategii în Acţiune", în care vor fi abordate multe din problemele ridicate chiar de experţii români din cadrul Asociaţiei Române a Specialiştilor în Securitate (ARSS): ponderea tot mai însemnată a CPS în securitatea internă. Prezenţa acestora "în peisaj" nu este o noutate. Am mai spus-o, şi o repet, judecînd prin prisma istoriei, armatele naţionale (unele forţate să supravieţuiască cu 0,27% din PIB - propunere pe 2011!) sînt doar o mică paranteză. Nu este nevoie să ne întoarcem la Alexandru Macedon sau la armatele cartagineze. Italia condottierilor (condotta - contract) şi Germania sec. 16, sau Franţa, pînă la bătălia de la Valmy (1792), sînt exemple grăitoare. În zilele noastre, în plină criză europeană majoră, se pune serios întrebarea: din ce considerent ar trebui ca mijloacele de apărare să fie proprietatea statului, din moment ce el deţine comanda operaţiunilor? Corectă întrebare! Anumite evoluţii actuale mă fac să cred că statele şi-ar putea delega ordinea publică internă şi misiunile armate!

Raţiunea acestei evoluţii este multiplă. În primul rînd, dispariţia ameninţărilor majore care necesitau mobilizarea unei întregi naţiuni, dar şi reducerea drastică a bugetelor militare. Procesul a început la sfîrşitul secolului trecut prin externalizarea serviciilor periferice. Avantajele angajării CPS în astfel de operaţiuni sînt multiple. Din punct de vedere economic, dispare necesitatea ca ţările să-şi mai întreţină armatele, se reduc bugetele de investiţii şi cheltuielile se adaptează la nevoile de moment. Din punct de vedere operaţional creşte rapiditatea intervenţiilor, apare accesul la tehnica şi echipamentul moderne fără lungile şi greoaiele proceduri politice şi de achiziţie, şi apare accesul la personalul antrenat cu experienţă de luptă. O astfel de abordare "fantasmagorică" a securităţii naţionale generează trei provocări.
1) Etică şi juridică. Va trebui ca jurisdicţiile internaţionale să nu mai condamne în bloc mercenariatul, precum ONU, şi să se aplece serios asupra unor reguli deontologice şi măsuri necesare de control (Enrique Bernales Ballesteros, raport E/CN.4/1998/31, Comisia pentru Drepturile Omului, ONU). Gîndiţi-vă şi la dificultatea plasării juridice a războiului împotriva terorismului, în care armate naţionale au fost obligate să lupte împotriva unor actori non-statali. Ori conflictul între doi actori non-statali, CPS şi gherile teroriste, de exemplu, este mult mai uşor de motivat juridic (Mario Balint, "Target-Operaţiuni militare externe în combaterea terorismului", Ed. Banatului Montan, 2010)
2) Politico-militară. Un nucleu dur al armatelor naţionale va dori să păstreze controlul asupra cercurilor de suveranitate în concordanţă cu interesele naţionale, în baza unei analize asupra rolului statului într-o lume viitoare.
3) Industrială. CPS va putea achiziţiona armament şi tehnică adaptată noilor tipuri de conflicte. De exemplu, războiul urban. Urbanizarea este un fenomen mondial. Experienţa americană de la Mogadiscio şi cea rusă de la Groznîi, sînt citate ca exemple ale dificultăţilor cu care riscă să se confrunte armatele naţionale convenţionale în mediul urban. Aglomerările urbane concentrează resurse ostile: mijloace materiale, posibile recrutări, ţinte sigure, prezenţă facilă a presei. Studiile mondiale arată că în 2030, Europa, America de Nord şi America Latină vor fi urbanizate în proporţie de 85%.

Una peste alta, trecînd peste incidentul nefericit în care a fost implicată Compania Danubia, pot spune că, în mod paradoxal, implicarea tot mai mare a Companiilor Private de Securitate ar putea fi o contribuţie importantă la stabilitatea europeană şi internaţională şi la neutralizarea forţei, ca mijloc de exprimare!